Va fi foarte greu, de nu imposibil, să se mai spună ceva, de acum încolo, despre Nicolae Steinhardt. Memoria lui biografică, spirituală şi literară pare, o dată cu această lucrare, completă”1, afirma criticul Adrian G.
Romilă într-o cronică binemeritată2 a monografiei lui George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii. Bineînţeles că afirmaţia de mai sus poate părea, într-o primă fază, descurajantă, mai ales pentru tânărul cercetător interesat de acest domeniu. Dacă, însă, la G. Ardeleanu, studiul viza prioritar sectorul biograficului utilizat ca un fir roşu al demonstraţiei, rămâne de văzut în ce măsură opera, eseistica steinhardtiană în principiu, a fost suficient abordată, autorul, dealtfel, chiar nepropunându-şi un studiu exhaustiv în acest sens, ci „câteva teme steinhardtiene (şi tot atâtea aproximări)” . Parcurgând cu atenţie excelenta monografie mai sus-amintită (prima şi singura de până acum), rămânem, totuşi, cu edificarea asupra omului şi ideologului şi, mult mai disproporţionat, cu aceea asupra eseistului Steinhardt – până la urmă, principala sa „îndeletnicire” – şi asupra personajului acestor eseuri, nimeni altul decât transpunerea artistică dinăuntrul textului a celui care a fost, parcă, o figură risipită într-un destin de roman dostoievskian. Accentul deplasat în monografia lui G. Ardeleanu asupra eului biografic, asupra relaţiilor tensionate cu Securitatea, asupra gândirii politice a tânărului burghez de altădată, asupra controversei convertirii lui Steinhardt sau asupra veritabilei istorii a confiscărilor Jurnalului fericirii – toate lăudabile investigaţii şi, deopotrivă, revelaţii, îndărătul unor aspecte care, abandonate adesea în hăţişuri de amatorism ori în pânze hagiografice, aşteptau de (prea) multă vreme soluţionare – constituie, fără îndoială, punctele „tari” ale unei monografii care, ea însăşi, nu prea are puncte „slab