Multe dintre problemele actuale ale României vin din dispreţul societăţii pentru Lege. Unde îşi are originea această indiferenţă şi (sau) neînţelegere a modului de funcţionare a unui stat? Cum este posibil, de exemplu, ca arborarea unui steag, aparţinând unui ţinut inexistent, pe instituţii oficiale să fie trecută cu vederea deopotrivă de cei chemaţi să aplice legile ca şi de simplii cetăţeni?

Cu ani în urmă am îmbrăţişat o teorie sugerată de regretatul academician Florin Constantiniu şi care se leagă în mod direct de acel decalaj între spaţiul românesc şi vestul continentului, pe care îl putem nuanţa dar, din punctul meu de vedere, nu îl putem nega.

Occidentul s-a dezvoltat treptat ca o civilizaţie urbană. Traiul în comun în mari aglomerări umane a dus la asocierea oamenilor în gilde şi bresle, aceştia înţelegând că asocierea celor care îşi câştigau existenţa în acelaşi mod va fi benefică pentru fiecare dintre ei. Din această concepţie a oraşului medieval s-a născut credinţa că binele unei comunităţi e binele fiecăruia în parte. În modernitate, marea majoritate a acceptat ideea de lege nu ca pe ceva impus, o creaţie abstractă, de neînţeles, ci ca pe o necesitate înţeleasă şi acceptată.

În teritoriul românesc, urbanismul, cu excepţia unor zone din Ardeal, a reprezentat o necunoscută. Românii sunt o populaţie rurală, iar relaţia fiecărui ţăran cu comunitatea a fost una individualistă. Asigurarea existenţei lui şi familiei lui, astea au fost timp de secole nevoile ţăranului român. În plus, se găsea în permanenţă în conflict cu stăpânirea, ulterior cu autorităţile, create de cele mai multe ori din cumpărarea dregătoriilor, corupţie şi, ulterior, pe cale de consecinţă, clientelism politic.

Atunci când s-a creat statul român modern, au apărut instituţii moderne: parlament, guvern, constituţie, legi...Pentru marea majoritate însă, ele reprezentau no