ZAHARIA STANCU

Stalinist sau nu, intelectual de stânga fără îndoială într-o lume ilustrată de tineri promiţători, fascinaţi de Nae Ionescu, dar mai degrabă de tineri dezorientaţi, ezitanţi, acomodanţi, dornici să beneficieze de marile şanse ale unei Românii noi, încă nesigură într-o Europă nouă, şi ea nesigură, Zaharia Stancu face figură de lup tânăr, cu un profil deja conturat printr-o gazetărie cu nerv şi cu idei. Volumul său de versuri Poeme simple din 1927 câştigase premiul de poezie, fusese inclus în prestigioasa Antologie a poeţilor tineri a lui Pillat, avea neîndoielnic un nume şi o reputaţie. Era cel mai prestigios scriitor dintre cei care au menţinut o prezenţă publicistică de stânga în anii treizeci la ziarul Lumea românească şi la revistele Azi şi Bluze albastre. Nefiind amestecat în activităţi propriu-zis politice, controlate atunci de un partid comunist afiliat Internaţionalei a III-a, ambele conduse de la Moscova, Stancu n-a avut o activitate care să-i atragă neplăceri majore, arestări, detenţii împreună cu ilegaliştii partidului etc. Era deci un veritabil om de stânga, care şi-a păstrat o anumită independenţă pe care a putut să şi-o valorifice după război cu atât mai bine. „Suspect” era mereu, ca filoenglez – cum se laudă undeva – sau ca filosovietic, dar niciodată amestecat, după cât se pare, în probleme de spionaj sau de siguranţă naţională (s-a spus şi despre el că ar fi avut unele relaţii cu Siguranţa, dar nu s-au adus niciodată probe. Era firesc să fie deci, aşa cum şi el găseşte, luat pe sus şi trimis într-un lagăr care aduna pe toţi suspecţii din ţară din momentul intrării în război, fie că era vorba de contrabandişti, de hoţi de buzunare, de spuitori de bancuri sau defetişti (doar pe toate zidurile se răsfăţa afişul cu avertismentul: „Cine gură mare are, cinci ani va tăia la sare!”), de speculanţi, de traficanţi de valută, de advers