Ce tristă a ajuns echipa națională a României! În ton perfect cu țara pe care o reprezintă, țară în care există o fabrică ai cărei muncitori, ajunși la capătul puterilor după mai multe luni de neplată, s-au pus simbolic (?) în genunchi în fața conducerii și și-au cerut drepturile. Cu tot riscul concedierii pitite după fiecare ușă a fiecărei companii. Asta dacă nu ești patronul ei și ești tu cel care-i vede pe ceilalți umiliți în fața ta…
Nici nu poate fi altfel, fotbalul e oglinda societății, în general. Înfrângerea cu Olanda ne arată unde ne e locul și diferența e logică. Van Persie, Robben, Van der Vaart și ceilalți sunt la echipele de top ale lumii (aici intră și campionatul batav), iar vârfurile noastre nu mai sunt Hagi, Popescu, Răducioiu, să joace la Real Madrid, Barcelona sau AC Milan. Mai avem oameni în Europa, dar la Ajaccio, West Bromwich Albion, Ordunspor (cred că așa se scrie) sau Șahtior Donețk. Din orice unghi la privim, nu sunt de prim-plan. Poate e nedrept față de performanțele lui Mircea Lucescu (care merită tot respectul pentru ce a remizat) de la cârma ucrainenilor, dar charisma Șahtiorului nu va fi niciodată aceeași cu a marilor puteri din Europa. Revenind, școala de fotbal a olandezilor produce pe bandă rulantă, iar Johan Cruyff e unul din profesori. Școala noastră e condusă… Dar hai să ne oprim aici cu orice alte paralele, n-au niciun rost.
Am amintit de Hagi. Zilele trecute, a făcut o remarcă amară, pe care noi, arădenii, am avut în dese rânduri ocazia să o probăm. „În ritmul în care muncesc ei (n.r. Ungaria) şi în situaţia în care suntem noi, în cinci ani, hai, în zece, ungurii ne salută din mers”. Cel mai important fotbalist al României din anii 1980-2000 a vizitat recent Academia Ferenc Puskas și a văzut vreo 10 terenuri dedicate copiilor și juniorilor, precum și planurile unui stadion de 4,000 de locuri, destinat tot sector
