Ştiu destul de multe lucruri despre pisici, fiindcă le iubesc şi-mi place să le observ.
Niciodată însă nu mi-ar fi trecut prin minte că un pisoi poate să se certe de mama focului, să-ţi facă reproşuri ca un om, încât să fii obligat să-ţi pleci capul în faţa lui şi să taci. Dar chiar aşa s-a întâmplat cu motanul Bruno.
Iniţial, fusese al vecinilor din faţa casei, însă fiind el foarte nărăvit în furtişaguri, aceştia, disperaţi, hotărâră să-l alunge, să-l ducă departe-departe. Numai că tocmai când erau gata-gata să-l pedepsească astfel, Bruno, simţind ce-l aşteaptă, se mută la mine. Şi ca să nu încapă niciun dubiu, dormea tolănit pe scări, la vedere, sau trona printre jardinierele din jurul pridvorului. Nu-l revendicam, Doamne fereşte! Dar nici să-l alung nu puteam. Era şi nu era al meu. Foştii stăpâni îi ziceau, totuşi, "mâţu' nost'". Dar "mâţu' nost'" nu se mai apropia de casa aceea şi nu se lăsa mângâiat de Tina, fetiţa lor.
Apoi, mai era vorba şi despre Orfana, o pisică tigrată, ca vai de ea, căreia îi murise stăpânul şi se aciuase la mine. Bruno o plăcea mult. La el trăgea şi pisica unei vecine. Şi, uite-aşa, de unde nu avusesem până acum picior de mâţ, mă trezeam cu trei. Mânca Orfana, mâncau toţi. S-a întâmplat că a trebuit să plec într-o călătorie mai lungă şi să închid casa. I-am rugat pe vecini să aibă grijă de pisici, să le mai cheme la mâncare, în eventualitatea că se vor termina proviziile pe care le lăsasem copiilor, prietenii mei de bază. Plecam însă cu o strângere de inimă. "Ei, se vor descurca, pisicile nu prea mor de foame", îmi ziceam, încurajându-mă. Mă gândeam cel mai serios la Bruno.
Asta era la început de decembrie şi eu m-am întors abia în martie, a doua zi de Bunavestire. Când am intrat în curte, se înnoptase deja, dar pe stratul de flori din faţa casei am zărit pete alburii. Înfloriseră trei narcise galbe
