Acum câteva luni,

când l-am prins pe Alex Policală, „Telegrama”, cu copiuţa, m-a făcut „vânător de greşeli”, reproşându-mi „invectivele aruncate” şi „o anumită rutină răutăcioasă de a crede că nu există decât vinovaţi”. Mai mult, în apărarea plagiatorului, au sărit ca arşi şi câţiva cititori, pe ideea că, vai!, câtă „eleganţă şi caracter în acest reply” al lui Alex, eu fiind însăşi „răutatea în acţiune”, care „mai mult calomniază oameni”, drept pentru care „Să vă fie ruşine, Domnule, că vă permiteţi aşa ceva!”.

Alibiul lui Policală

se baza pe faptul că într-unul din cazurile în care îl acuzam de plagiat, el nu făcuse altceva decât să publice, la interval de doi ani, sub numele lui real, un articol pe care, iniţial, îl publicase sub pseudonim. Deşi creionasem dubitativ această eventualitate: „alexius în mai 2010, Alex în octombrie 2012. Să fie «alexius» pseudonimul lui Alex?”, în replica lui, Policală bătea câmpii: „Mateucă nu are îndoieli, are doar certitudini”.

În schimb,

nu sufla o vorbă despre celelalte câteva texte pe care le copiase aproape integral din alţi autori, spre pleoştirea generală a aprigilor lui susţinători. Dar şi spre umflarea în pene a lui Policală însuşi, care, iată, după numai patru luni, aşa, calomniat cum este, başca, elegant şi de caracter, fentează din nou, semnând un alt articol, „Şcoala Petru şi Pavel Ploieşti – o instituţie, două monumente” („Telegrama”, 12 februarie 2013”), copiat în proporţie de peste două treimi după http://www.histmuseumph.ro, http://ghidulmuzeelor.cimec.ro şi http://ro.wikipedia.org.

Sper că

fotografia alăturată este destul de clară, ca să poată demonstra plagiatul, iar Alex, suficient de inteligent pentru a se ruşina şi într-atât de onest, încât să nu-l mai repete. Iar admiratorii săi, cât se poate de bine intenţionaţi, ca să-i spună cu frumosul: Alex, eşti cel mai tare, da’ ma