Cred că nu greşesc prea mult dacă afirm că majoritatea covârşitoare a creştinilor cunosc istoria lui Iov din auzite, din Mica Biblie sau citind doar prima şi ultima parte a cărţii care îi este dedicată în Vechiul Testament. Altfel nu se explică de ce s-a perpetuat în popor o istorie în care se narează despre bogăţia iniţială a lui Iov, despre ulterioara pierdere a tuturor bunurilor sale, a copiilor şi chiar a sănătăţii sale, despre incredibila sa răbdare, precum şi, în cele din urmă, despre îndoita sa răsplătire.

Foarte puţin (sau deloc) s-a vorbit despre ceea ce constituie miezul Cărţii Iov: problema dreptăţii divine şi a suferinţei omeneşti, respectiv atitudinea pe care dreptul lui Dumnezeu o are în momentul în care necazurile l-au copleşit. Dialogurile sale cu cei trei prieteni veniţi spre a-l mângâia – Elifaz, Bildad şi Ţofar –, ne înfăţişează un om nemulţumit şi nedumerit în acelaşi timp de condiţia sa. O atitudine aparent nepotrivită pentru un "drept şi temător de Dumnezeu" (Iov 1, 8) după cum remarcă şi pr. prof. Petre Semen în volumul "Aşteptând mântuirea": "...aproape toate cele 40 de capitole nu fac decât să prezinte revolta omului Iov împotriva unui Dumnezeu care-l pedepseşte pe nedrept şi în mod exagerat de crud. Pare cu totul inexplicabil cum un om, care la început îşi acceptă fără cârtire propriul destin, să exclame imediat: «Piară ziua în care m-am născut şi noaptea în care s-a zămislit un prunc de parte bărbătească!» (Iov 3, 3)".

Prietenii ne-suferinzi ai lui Iov încearcă să-l convingă pe acesta de neclintita cauzalitate ce ar exista între păcatele sale şi suferinţele pe care le îndură. Iov nu susţine că ar fi fără de păcat, dar ar dori să ştie care anume păcate îi sunt imputabile de vreme ce el nu are pe conştiinţă vreunul.

Păcatul nu este, în mod necesar, cauza suferinţei noastre. Dacă, uneori, păcatul este cel care atrage durer