4. Gelu Nicolae Ionescu: „Înnoptare în sensuri”

Cu un titlu care nu-mi place, fiindcă împerechează sterp o metaforă cu un concept, nu focalizează conţinutul şi nu sună bine, fiind mult sub titlurile cărţilor sale anterioare, patru la număr: „Adio, tinereţe necurată!”, „Ai călătorit vreodată cu tă-cerea?” „111 fotografii poetice”, „Alo, bună seara, Şeherezada e acasă?”, această „Înnoptare în sen-suri”, Editura EditArt Ploieşti, confirmă un Gelu Nicolae Ionescu năvalnic, cu nimic diferit faţă de ceea ce ştiam că face, ca poezie. Nu doar lipsit de inhibiţii, ci, dimpotrivă, extrem de excitat de orice stimul al unei realităţi pe care nu se sfieşte s-o mulgă din toate poziţiile de sensuri… poetice (de-astea sunt, mai confuză mi se pare treaba cu înnoptarea), poetul declamă un lung discurs liric, de nestăpânit, despre orice, dominanta autoritară fiind dragostea, un delir patetic şi metaforizant care, finalmente, din păcate, nu reuşeşte să se închege sub forma unei viziuni lirice unitare, cu un mesaj poetic relevant şi coerent, care să te determine să te mai gândeşti la el, din când în când, după ce prima impresie, aceea de torent verbal, a încetat să-şi mai producă efectul de moment. Care, altfel, nu este de neglijat: „Fă,/ Balada albului/ Nu se zice numai iarna! Ce dacă nu ninge?/ Uite ce amiază albă!/ Altfel ai mai picta tu/ Tâmpeniile tale de toate culorile/ Pe ea??/ Ce dacă nu ninge, fă?/ Există crinii!/ Putem spune poveşti şi la gura sobei reci…/ Ete na!/ (…) Tac!/ De câte ori e linişte,/ E alb implicit… (…) Culoarea universului e albul!/ Nu!/ Numai rescriu nimic! (…) Când scriu pe coala asta/ Mă simt/ Tăvălindu-mă în noroi alb…/ Un altfel de porc…/ Fiindcă, până la urmă, nimic nu e de spus/ Totul e de tăcut/ Şi de făcut… (…) Le e foame şi sete şi lor, cuvintelor,/ De sensuri noi…/ Vor şi ele să se combine… semantic,/ Să se conjuge şi să se decline în hambar