Nu sunt, nu îmi doresc (și nici nu am cum) să devin rector. Dar un exercițiu de imaginație îmi este permis. Un exercițiu care ar porni de la premisa că ocuparea unei universități de către studenții ei este, practic, imposibilă. Pentru că ei ocupă, de drept, zi de zi, Universitatea. Iar dacă acest lucru nu este înțeles, problema nu e a studenților care o revendică.
Ultimul lucru care m-ar interesa cu adevărat e dacă ”ocupanții” au respectat regulile. Să fim serioși, dacă toate regulile ar fi perfecte am trăi în paradis. Nu ne-am născut ieri. E evident că studenții au nevoie de o anumită doză de frondă pentru a atrage atenția asupra a ceea ce doresc să facă. Există o limită rezonabilă (acceptabilă) de ”încălcare” a regulilor. Absolutizarea lor ar dovedi însă o suficiență periculoasă. Și ar duce la transformarea ocupării (a gestului în sine) dintr-o problemă de formă (necesară vizibilității) în una de fond (ar demonstra că spațiul universitar chiar nu e liber – nota bene: prima încălcare a regulilor a făcut-o conducerea UBB, săptămâna trecută, când a s-a opus aplicării unei cereri pe care o aprobase).
Nu m-aș hazarda chiar din primul moment în rândul lor. Nu înainte de a-mi face o imagine prealabilă asupra a ceea ce se întâmplă. Dar un reprezentant (oficial, nu ”sub acoperire”) aș trimite la fața locului. Iar după ce m-aș dumiri, aș acționa. Și, de aici, trec de la teorie, la practică. Mai exact la ceea ce s-a întâmplat în această săptămână la Universitatea Babeș-Bolyai (UBB) Cluj.
Ce vor ocupanții? Un spațiu universitar pentru dezbateri libere? O sală sau două, în clădirea principală? Cu cea mai mare bucurie – ăsta e și unul dintre scopurile universității. Aș avea discuții (nu-mi place termenul ”negocieri”, care sugerează poziții/tabere adverse) legate de sălile respective, astfel încât să fie îndeplinite și interesele (aparent) contradictorii: cele
