Povestea cu înfiinţarea, voit surprinzătoare, a Fundaţiei Mişcarea Populară, nu ştiu de ce, nu pare chiar o mare noutate, măcar pentru că rezervarea şi înregistrarea acestui cognomen s-a produs cu ceva vreme în urmă, ceea ce sugerează o oarecare premeditare, crearea preventivă a unui plan B, să fie acolo, pentru orice eventualitate.

De fapt, chiar ştiu de ce nu mi se pare chiar o noutate, pentru că, s-a întâmplat să aprofundez, o vreme, aşa-numitul „capitalism popular“, un fel de a treia cale, pentru perioada în care formula clasică a acestuia se va fi dovedit falimentară istoric, ca suport politic al democraţiilor consolidate.

Sigur, apar câteva întrebări legate de momentul lansării aceste iniţiative, încă nepolitice, întrebări la condiţionalul optativ. Astfel, este doar o coincidenţă această apariţie cu momentul în care PDL şi-a dovedit incapacitatea de autoreformare şi reinventare? Altfel ar fi stat lucrurile dacă în competiţia moţiunilor PDL n-ar fi câştigat Blaga ci Udrea sau, şi mai surprinzător, Macovei? Apoi, îşi va permite Fundaţia asta să aglutineze doar civili, români nealteraţi politic, sau va recupera, prin deja celebra reevaluare, tot felul de personaje care nu s-au născut chiar ieri, implicit cu un oarecare trecut partinic? Chiar portavocea mişcării, Cristian Diaconescu, cel care descoperă acum că România are nevoie şi este pregătită să devină populară, are totuşi un oarecare traseu politic, pe la PSD, UNPR şi, poate chiar mai delicat amănuntul, pare vulnerabil într-o competiţie de primă linie, cum s-a mai întâmplat când s-a retras oarecum intempestiv din cursa internă pentru preşedinţia social-democrată, afirmându-şi susţinerea pentru Mircea Geoană, în detrimentul celui care avea să o câştige, Victor Ponta.

O altă nedumerire a acestei construcţii încă nepolitice o ridică totuşi poziţionarea politică, definită a fi de centru-dreapta