România este o ţară de fani, nu de cetăţeni. Iar fanii ticăloşesc politica, transformând-o într-un joc murdar de sumă nulă.

„Cu cine ţii?” Iată o întrebare care are sens când vine vorba de fotbal, de tenis sau de snooker. Totuşi, ea e perfect absurdă când este pusă cu referire la politică. Desigur, într-un regim parlamentar politica este şi ea o formă de competiţie. Însă diferenţele dintre competiţia politică şi cea sportivă sunt importante.

În sport, când cineva câştigă altcineva pierde. Din acest motiv pare natural să ai favoriţi, să îţi doreşti ca jucătorul tău preferat sau echipa cu care ţii să câştige. În politică lucrurile sunt puţin mai complicate. Într-un sens, putem spune că cei care fac guvernul câştigă - dar afirmaţia este înşelătoare. Pentru că şi Opoziţia este, de fapt, o parte a sistemului de guvernământ, una la fel de importantă ca şi Puterea. Cu alte cuvinte, competiţia politică nu stabileşte învingători şi învinşi, ci distribuie roluri în sistemul de guvernământ. O parte, cea care formează guvernul, joacă rolul Puterii; cealaltă, pe cel al Opoziţiei. Şi, într-un sistem parlamentar, ambele roluri sunt esenţiale.

Avem astfel o primă diferenţă între fani şi cetăţeni. Un fan este cel care îşi doreşte ca favoritul său să câştige - şi astfel ca opozantul acestuia să piardă. Un cetăţean este cel care distribuie roluri şi care înţelege că ambele roluri sunt, într-un sens, câştigătoare. Competiţia sportivă este un joc de putere - un joc de sumă nulă, cum spun unii. Tocmai din acest motiv fanul doreşte victoria favoritului său. Competiţia politică este un joc mai subtil, unul mai degrabă de echilibrare. Iar cetăţeanul, spre deosebire de fan, nu speră doar ca favoriţii săi să fie distribuiţi în rolul Puterii, ci şi ca Opoziţia să îşi îndeplinească rolul cum se cuvine. De aceea un cetăţean nu suferă când favoriţii săi ajung să joace rolul Opo