Am scris, după meciul Olanda-România, un comentariu, ceea ce nu mi-e în fire, fiind un domeniu care mă interesează doar când jucăm cu echipe străine și pe care nu-l consemnez decât foarte rar în tabletele mele. La meciurile naționalei pun suflet, patimă. Îmi amintesc, eram june ziarist la Vâlcea, când echipa noastră reprezentativă a jucat la Budapesta. Am deschis scorul, cred că prin Dobrin. Un gol magistral. Am sărit până-n tavan, iar la revenirea pe recamierul pe care ședeam, biata mobilă (era tot ce aveam în odaie) s-a rupt în două. Cam așa trăiam și trăiesc meciurile naționalei. Azi citesc o confirmare a analizei mele de ieri, venită de la Mitică Dragomir. Jucătorii naționalei, după ce au fost făcuți terci pe gazon de olandezi, îndesându-le în poartă și patru boabe, completare a celorlalte patru încasate la București, au plecat la bar, unde au chefuit fericiți până-n zori. Unii n-au apărut din oraș nici la ora 7. Ce să mai zic? Zic, amărât și scârbit, că rândurile mele de ieri, pe care le redau mai jos, rămân valabile, cu niște adăogiri pe care mi le-aș permite doar în gălăgia stadionului.

Am urmărit, din ce în ce mai umilit, dubla naționalei de fotbal a României cu Ungaria și Olanda. O echipă dezlânată, apatică, fără vlagă, însăilând un fel de joc pentru a trece timpul și a pleca acasă sau la bar, indiferent de rezultat. În fond rezultatul e o chestiune care-i privește doar pe suporteri. Ei se agită, ei strigă, ei dau bani pe bilet sau crapă de ciudă. Un extract condensat al indolenței și neputinței de pe gazon putea fi vizionat ciclic, când un operator întorcea camera spre el, pe margine, în persoana unui individ odihnindu-se scârbit sau doar indiferent pe o banchetă de unde privea – cu toate că nu-s sigur – meciul. De aproape. E clar că nu înțelegea nimic din el cu toate că, în baza banilor mulți primiți, avea obligația să-l conceapă. Ce să co