Radu Tudor este un redutabil jurnalist, specializat în analiză militară şi intelligence, de a cărui competenţă nu mă îndoiesc. În ceea ce priveşte fenomenul religios în general, daţi-mi voi să-l cred un biet catehumen, adică un învăţăcel.

După ce Înalt Prea Sfinţitul Laurenţiu, Mitropolitului Ardealului, a propus ca Biserica să aibă senatori de drept, Radu Tudor s-a grăbit să scrie speriat pe blogul domniei sale că există „pericolul de a teocratiza politica şi aşa coruptă din România”. Trec peste stângăciile de genul „Biserica Ortodoxă e stimată, respectată, bine plătită (…) Harul e cel ce-ar trebui suplimentat”. Orice copil care învaţă religia la şcoală ştie că harul nu poate fi „suplimentat”, iar preoţii nu sunt salariaţi ai satului, ei primind o infimă contribuţie. Dar important este să atingem punctul important: Biserica şi politica. Subiectul nu este deloc nou.

În perioada interbelică au existat, conform Constituţiei din 1923, senatori de drept ai cultelor. Articolul 72 este foarte clar: „Sunt de drept membri ai Senatului, în virtutea Înaltei lor situaţiuni în Stat şi Biserică:

a) Moştenitorul Tronului dela vârsta de 18 ani împliniţi; el, însă, nu va avea vot deliberativ decât la vârsta de 25 de ani împliniţi;

b) Mitropoliţii ţării;

c) Episcopii eparhioţi ai Bisericilor ortodoxe române şi greco-catolice, întru cât vor fi aleşi conform legilor ţării;

d) Capii confesiunilor recunoscute de Stat, câte unul de fiecare confesiune, întru cât sunt aleşi sau numiţi conform legilor ţării şi reprezintă un număr de peste 200.000 credincioşi; precum şi reprezentantul superior religios al musulmanilor din Regat”.

Vorbim aici de cea mai liberală Constituţie a vremii, care stipula, la articolul 22, separarea Bisericii de stat: „Raporturile dintre diferitele culte si Sfat se vor stabili prin lege”. Deci nicidecum un sistem bizantin al înfrăţ