Conform principiului lui Peter, nu există individ care să nu-şi atingă nivelul de incompetenţă într-o ierarhie; un extraordinar bohrwerk-ist

(mor după termenul acesta, ca şi după alte nemţisme: şubler, şaltăr, şubăr, brenăr, manloc, picamăr, chiar şi holşurub, de ce nu? Nu ştiţi ce-i bohrwerk? Ein Bohrwerk ist eine Werkzeugmaschine, capisci? Nu vreau să ştiu motamou’, dar parcă aş fi pe un U-boot) se poate dovedi un catastrofal şef de echipă borverchistă şi, dacă nu acolo-i nivelul lui de incompetenţă, se poate dovedi un execrabil maistru în specialitate. Ce simplu aş fi putut spune: sunt incompetent în The Doors, dar, dacă n-aş fi executat io nişte volute, ceva brizbrizuri, nu m-aş mai fi recunoscut şi admirat în splendoarea-mi, nu?

Incompetenţa mea vine dintr-o zonă pe care am mai experimentat-o în viaţă: orice mi s-a părut uşor, am finalizat greu, dar, pentru mandea-măndişoru’, reţiproca-i foarte adevărată: dacă la un examen un subiect mi s-a părut greu, am fost „tare” până la urmă, dacă mi s-a părut uşor, aşa m-am demobilizat şi dezlânat de abia-abia am reuşit să încropesc ceva de notă de trecere. Aşa-i şi cazul Doors, spunând banalitatea „Jim Morisson a fost liderul incontestabil, liantul grupului”, perfect adevărată, este atât de puerilă, de fapt, o ştie oricine a avut oarece „lecturi” în rock-ul anilor ‘60 şi este o expresie de incompetenţă. Bine că n-am ajuns la aroganţe, de fapt, am şi făcut câteva, în rubrică, şi … am mai sughiţat, sporadic, deci pi**ueli mi-am luat, extrasenzorialu’ le-a detectat, dar câinii latră, caravana trece.

Rareori am ascultat tânguială cu aşa un iz de sfârşit ca The End, n-am experimentat „atmosferă” ca în Raiders In The Storm (am intenţia şi parcă mă uit să am umbrela la îndemână când ascult piesa), cu vocea imperială a lui Jim cântând în ploaie; am avut rareori tendinţa de a dansa, serios, precum în L.A. Woma