Prinşi în conflictele noastre mici de pe malul Dâmboviţei, ridicăm rareori capul să vedem mai departe de palatele Victoria şi Cotroceni.
Presa noastră, confruntată cu o teribilă pierdere de audienţă şi sfâşiată între posibila numire a Laurei Codruţa Kovesi la DNA şi presupusa sarcină a Biancăi Drăguşanu, este suficient de provincială să nu considere criza cipriotă drept un subiect de prim-plan. Ceea ce nu se întâmplă şi cu presa europeană, conştientă fiind că evenimentele din mica insulă din estul Mediteranei vor schimba Uniunea Europeană pentru totdeauna.
Modul în care UE şi braţul său „înarmat” financiar, BCE, au găsit cu cale să rezolve criza cipriotă reprezintă un experiment fără precedent. Faptele sunt destul de cunoscute ca să nu mai insist aici asupra lor. O să spun doar, pentru cei mai puţin familiarizaţi cu subiectul, că taxarea depozitelor bancare de peste 100.000 de euro nu e singura măsură, această veritabilă haiducie financiară fiind însoţită de multe alte restricţii asupra operaţiunilor bancare şi asupra operaţiunilor cu sume cash ale populaţiei. Intervenţia europeană în Cipru are ceva din atitudinea unui medic nebun, care trebuie să trateze un bolnav de cancer şi susţine că îl poate scăpa dacă îl infectează cu... TBC! Care credeţi că sunt şansele bietului pacient să trăiască?!
Brutalitatea UE mai arată ceva şi asta e o veste deloc îmbucurătoare pentru noi: Europa este clar împărţită între ţări de primă mână, ţări care contează şi ţări de mâna a doua. Sigur, Ciprul este o ţară mică, are doar 9.200 de kilometri pătraţi - cam jumătate de Dobrogea - şi o populaţie de doar 1,15 milioane de locuitori - cât Cluj, Timişoara, Iaşi şi Craiova la un loc. Cu totul alta a fost atitudinea UE în vara lui 2012, atunci când sistemul bancar al unei mari ţări europene risca să intre în colaps: pentru Spania (505.370 kmp şi 47,4 milioane de locuitori) s-au
