Săptămâna trecută o ştire a trecut prin ziarele noastre ca acceleratul prin gară, şi puţini dintre noi ne-am oprit să-i căutăm semnificaţia adevărată. Papa Francisc a aprobat decretul privind ”martiriul slujitorului lui Dumnezeu, monseniorul Vladimir Ghika”. Este ultimul pas spre beatificarea, cel mai probabil în această toamnă, a unui român.
Sfinţenia, trebuie spus apăsat, nu e ceva ce primeşti ca pe-o medalie, ca pe un grad în armată pe care îl distribuie şeful militarilor după bunul plac şi după o paradă. Sfinţenia nu ţi-o înfige în piept preşedintele ca pe o medalie de onoare în schimbul unor merite deosebite în nu ştiu ce câmp al muncii. Şi, în nici un caz, sfinţenia nu o primeşti cât timp eşti în viaţă. Cu toate că există un dosar al beatificării nu există borne pe care le bifezi ca să ajungi sfânt – atâţia ani ajut leproşi, încă vreo doi ani stau în puşcărie şi în timpul rămas zic nişte fraze care să circule peste 60 de ani pe Facebook printre necitiţi drept aforisme.
De asta se simte, cel puţin printre catolici, o oarecare frustrare pentru faptul că între ştirea că Papa a spălat picioarele unor adolescenţi dintr-un centru de reeducare şi aprobarea decretului privind martiriul monseniorului Ghika cei mai mulţi au ales să o publice pe prima. Din neştiinţă, din mimetism, dintr-o imaturitate jurnalistică.
Un canal de ştiri, Digi 24, recuperează însă un documentar despre martirul român Vladimir Ghika şi îl difuzează la ora 22.00 - în duminica Paştelui catolic - cu toate că prezentarea unui film despre viaţa unui martir român ale cărui fapte îl fac pe Papă să deschidă drumul către beatificare ţine, mai degrabă, de serviciul televiziunii publice. ”Fratelui meu din exil”* - o cronică a epocii staliniste în România bazată pe scrisorile Monseniorului Vladimir Ghika către fratele său – este un alt exemplu de creaţie independentă care a fost începută şi
