După eşecul previzibil al lui Pier Luigi Bersani, liderul Partidului Democrat italian, de a forma o majoritate parlamentară care să poată da votul de învestitură guvernului, Italia a intrat într-o nouă fază a neguvernabilităţii. Deja, Belgia a trecut în 2010-2011 prin criza de 541 de zile în care ţara nu a avut un guvern cu puteri depline. În Italia, criza este cu atât mai gravă cu cât, spre deosebire de Belgia, unde regele nu a avut constrângeri temporale, mandatul preşedintelui Napolitano se încheie pe 15 mai. Situaţia din Italia arată, o dată în plus, cât de fragilă poate fi democraţia reprezentativă în faţa aşa-numitului val "populist". Italienii nu sunt nici primii, nici ultimii care se confruntă cu această nebuloasă pe cât de neclară, pe atât de "înspăimântătoare". Dar ce s-a întâmplat, în fond, în Italia? Succesul lui Beppe Grillo şi al Mişcării celor 5 stele vorbeşte despre neîncrederea în elitele de tot felul a unei pătrimi din populaţia peninsulei. Iar situaţia poate fi regăsită aproape peste tot în Europa. Criza economică şi societală a accentuat această suspiciune. Iar istoria avertizează asupra posibilelor derapaje!
Într-un text de acum mai bine de o sută de ani, Elita intelectuală şi democraţia ("L'élite intellectuelle et la démocratie", apărut în 1904), Émile Durkheim, fondatorul sociologiei ştiinţifice, avertiza că şi "scriitorii şi savanţii sunt cetăţeni; este deci evident că au datoria strictă de a participa la viaţa publică. Rămâne de văzut sub ce formă şi în ce măsură". Beppe Grillo, un actor intrat în arena publică, deci un reprezentant al elitei artistice, şi-a asumat această "datorie" şi a reuşit să convingă 25% dintre alegătorii prezenţi la urne pe 24 şi 25 februarie că se poate şi fără partidele clasice. Oricum, nici partidul lui Berlusconi nu e tocmai un partid clasic, dar după ce a fost la guvernare 10 ani din cei 19 care au
