Nu ştiu, zău, de ce a fost nevoie de "legiferarea" tacită a acestei zile a păcălelilor... De unde până unde sărbătorim o zi în care se livrează minciuni pe bandă rulantă? Căci, să fim serioşi: păcăleala nu este, la urma urmei, decât tot o minciună! Cică nevinovată, de mai mică anvergură, mai puţin nocivă şi scuzabilă.
Sincer, nu înţeleg nici în ruptul capului de ce trebuie să existe o zi în care minciunile să fie permise. De ce trebuie să ne obişnuim copiii, de mici, cu o zi în care au voie, ba chiar e indicat să mintă? Să spună neadevăruri? Ţin minte că, atunci când eram copil, de 1 aprilie se declanşau adevărate competiţii în a-i păcăli pe cei din jur. Ne păcăleam noi, copiii, între noi. Apoi îi păcăleam pe părinţi jubilând că, în acea zi, scăpam fără pedepse. Apoi îi păcăleam pe profesori. Pe vecini. Pe cunoştinţele părinţilor. Păcăleam tot ce ne ieşea în cale. Iar la televizor apărea mereu acelaşi personaj, care ne păcălea pe toţi laolaltă. Eram o armată de 20 de milioane de păcăliţi... Dar, mă rog, de acela am scăpat.
Păcălelile noastre, ale copiilor de atunci, erau tolerate. Unele erau gustate, altele scoteau din sărite, însă lumea murmura ceva în barbă şi depăşea momentul, de multe ori penibil, încasând, invariabil, replica: "Păcăleală de 1 aprilie!". În restul anului, păcălelile erau interzise. Se numeau minciuni şi erau puse la zid, pedepsite. De fapt, nu ele, ci noi!
Acum se minte pe scară largă. Însă 1 aprilie a rămas aceeaşi zi banală în care cică nu se minte, ci se păcăleşte. Diferenţa constă, cred, în aceea că, în cazul păcălelilor, adevărul iese rapid la suprafaţă, fiind, de cele mai multe ori, declarat de înşişi emiţătorii de păcăleli. În cazul minciunii însă, tăinuirea adevărului devine un scop primordial. Dacă păcăleala e superficială, de multe ori drăgălaşă şi nu produce daune, minciuna poate avea efe
