Rareori am văzut o dorinţă mai mare de a învăţa şi o solidaritate mai manifestă decât aici, pe gunoaiele oraşului, la Pata Rât, printre copiii care primesc o şansă de a studia şi de a învăţa cum să se apropie de majoritatea etnică, adică de români.

Locul în care n-a ajuns vreodata cartea s-a umplut de forfotă în dimineaţa aceea. Cei 25 de norocoşi se pregăteau, ceilalţi se maimuţăreau alergând de colo-colo pentru a se face remarcaţi şi ei cumva, fie măcar şi prin joc, ori prin imitarea celorlalţi. Sunt toţi copii. Ca să ajungi la ei, treci de limitele oraşului şi intri într-un soi de univers paralel, numit impropriu "cartier". E o zonă mizeră, duhnind cumplit, din loc în loc vezi copii şi oameni cărora nu le poţi întrezări trăsăturile din pricina murdăriei. Cară în spate saci, ori tăligi improvizate de lemn pe care tronează tot gunoaie.

În ochii acestor oameni citeşti doar lipsa speranţei, resemnarea în faţa unei vieţi care i-a condamnat prin naştere. Sunt locuitorii mari şi mici ai cartierului Dallas, un spaţiu aflat în mărginimea Municipiului Cluj-Napoca, viitoare capitală culturală europeană, după cum se doreşte, un cartier construit în imediata vecinătate a rampei de gunoi a oraşului. Locul a devenit celebru şi peste hotare: britanicii dezinformau săptămânile trecute în presa lor cum că aceşti oameni vor năvăli peste UK şi le vor lua pâinea; cu alte ocazii presa locală, naţională ori internaţională arăta cu degetul spre acest loc ca fiind un blestem al unei rampe neecologizate. Între timp în preajma ei s-au construit nişte "cartiere", iar chiar pe rampa s-au aşezat în nişte coşmelii greu de imaginat a fi locuibile, cam 80 de familii.

Copii celor care trăiesc pe rampa de gunoi nu pot coborî nici măcar până în oraş. Ca să cobori în oraş de pe rampă ar trebui să ai cu ce să te încalţi, cu ce să te îmbraci, să te poţi spăla. D