După cîteva zile de absenţă, în care imaginaţia unora a fabricat scenarii mai dihai ca în Alexandre Dumas (a fost forţat să renunţe la politică, s-a dus la Casa Albă, să smulgă iertarea, pregăteşte o lovitură pentru Traian Băsescu), Adrian Năstase a revenit la scrisul pe blog. Sau, ca să fiu mai exact, la sfaturile date de pe blog lui Victor Ponta, miniştrilor şi liderilor USL.

În prima sa epistolă de după eliberarea condiţionată, le spune celor din USL să fie atenţi cu suspendarea preşedintelui, că o criză politică afectează Guvernul Ponta, că Marii Protectori s-ar uita chiorîş la noi, că, bla-bla-bla.

Citindu-l pe Adrian Năstase împărtăşesc un sentiment amestecat, din care răzbate, totuşi, duioşia.

Fostul premier, fostul şef al PSD, scrie încercat de convingerea tipică începătorilor într-ale lucrului la gazetă:

E convins că textul lui va schimba ceva sau dacă nu se va întîmpla asta, măcar va isca tulburări, întrebări, frămîntări.

Şi dacă nici schimbări nu va stîrni, nici frămîntări nu va provoca, îl va lua cineva în seamă, zicînd:

Are dreptate Adrian Năstase, nu ţi-am spus eu?!

Mă refer, desigur, la jurnalistul sincer, cel care trudeşte la un articol hrănit de credinţa că scrisul la gazetă e o misiune, şi nu la jurnalistul care nu e jurnalist, ci codoş politic, la jurnalistul care scrie la gazetă pentru a-i pica şi lui, acolo, un oscior de la ospăţul atotputernicilor zilei.

Convingerea că scrisul are ecou dă omului tăria de a se ocupa cu una dintre cele mai nenaturale treburi:

Scrisul!

Lupul sfîşie oaia.

Oaia paşte iarba.

Vaca dă lapte şi boul trage la jug.

Motanul dă tîrcoale pisicilor în călduri.

Nimeni dintre neamurile noastre, animalele, nici măcar maimuţele, cu care ne înrudeşte maimuţăreala, nu scrie.

Omul, da, scrie!

L-a apucat nebunia de a se ocupa de ceva absolut inutil în o