I-am iubit ca jucători, i-am luat ca reper cînd “naţionala” n-a mai mers, le ascultăm analizele: dar e vremea să intre în joc
Într-un interviu pentru Adevărul, criticul literar Alex Ştefănescu dezvăluie cîteva episoade din viaţa lui Nichita Stănescu. Poetul ar fi împlinit 80 de ani pe 31 martie. Una din poveşti, indiferent dacă e reală sau nu, te aruncă între nostalgie şi amar: “Multă vreme, Nichita nu a avut o adresă anume. Dormea în locuinţele admiratoarelor lui. Uneia i-a scris într-o noapte, pe un perete, cu un creion dermatograf, un amplu poem. Ea, fericită, n-a mai zugrăvit niciodată apartamentul (nici cînd a fost părăsită de Nichită, nici cînd s-a măritat, nici cînd a născut primul copil)”.
În acest stadiu simt că ne aflăm acum cu “naţionala: pentru casa asta pe care o numim fotbalul la nivel de reprezentativă, generaţia lui Hagi şi Gică Popescu a fost cumva poemul lui Nichita, scris pe un perete tencuit prost, pe alocuri, aşa cum am fost noi în stare să valorizăm performanţele atunci. Astăzi, după ce am refuzat să ne mai raportăm la apogeu ca să nu-i împovărăm cu presiune pe “tricolorii” de azi, ne dăm seama că din suflet, din varul banal al existenţei noastre de microbişti, versurile nu s-au şters. Dar ce facem mai departe?
Reacţiile lui Hagi şi Popescu după “dubla” cu Ungaria şi Olanda m-au înfiorat şi m-au bucurat pe jumătate. Cei doi s-au întors în haina unor judecători aspri şi îndreptăţiţi, trăgînd un semnal de alarmă viguros şi punctual. Ar fi putut să nu le pese, să se ocupe de afaceri, procese sau vieţile de familie. Dar le pasă!
Mă bucur doar pe jumătate pentru că vreau mai mult. A trecut mult timp de cînd s-au retras, au încercat experienţele de antrenor şi impresar, gata! În locuinţa aceasta confort 3 e nevoie să preia frîiele. Nici scuza că nu sînt lăsaţi, votaţi, susţinuţi, nu o mai accept. Sînt suficient de maturi şi de
