Iisus, plin de Duhul Sfânt, a fost dus de Duhul în pustie, timp de patruzeci de zile ispitit fiind de diavolul. Și în acele zile El n-a mâncat nimic; Și când ele s-au încheiat, El a flămânzit” (Luca 4, 1-2); „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Deut. 8, 3); „Iar El le-a zis: Soiul acesta de demoni prin nimic nu poate ieși decât numai prin rugăciune și prin post” (Marcu 9, 29)
În „Filocalie” se arată limpede că imaginația este, de cele mai multe ori, „podul dracilor”. Așadar, tocmai mintea poate fi poarta de intrare a demonilor în interiorul nostru, în omul nevăzut; aici se alterează „ființa cea tainică a inimii” (I Petru 3, 4), aici vine căderea: „De ce cugetați cele rele în inimile voastre?” (Matei 9, 4). Luminătorul sufletului este mintea tot așa precum „luminătorul trupului este ochiul.” (Luca 11, 34). Acest prag – mintea – este, de fapt, tărâmul dintre lumea vazută și cea nevazută. Aici, în minte, își fac loc toate cele ce vor deveni ulterior din gânduri trecătoare, fapte mărețe și împliniri materiale. Cel mai mare dușman al nostru este necredința sau chiar slaba credință, îndoiala strecurată în ceea ce cugeți în propria ta minte. Pentru că de credință și de necredință ține mântuirea însăși. Faptele fară credință sunt moarte, tot asa precum „credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). Iar îndoiala este tot o formă de necredință, cumva la modul relativ, pentru că noi nu reușim să pricepem starea de necredință ce poate ajunge până la moartea sufletească. Singurul care cunoaște aceste taine sufletești este Dumnezeu, pe care-L auzim dojenindu-și ucenicii: „De ce vă este frică, puțin-credincioșilor?“ (Matei 8, 26), sau, altadată, pe verhovnicul lor, Petru: „Puțin credinciosule, de ce te-ai îndoit?“ (Matei 14, 31). Ca de altfel, și în cazul tânărului lunatic, atunci când rostește răspicat către tatăl ce
