Acum cinci ani, la sfârşitul lunii martie, mergeam cu băiatul meu, în vârstă de doi ani jumătate la neuropsihiatru. La insistenţele mele, pediatra ne dăduse o trimitere la specialist. Eram îngrijoraţi că Toma nu vorbea.

Era un copil vesel, frumos, energic. Dar îmi era foarte greu să mă joc cu el, părea că nu este interesat de nicio jucărie şi deloc de copiii din jur. Îmi era imposibil să îl învăţ orice abilitate, de la pronunţia de silabe, până la a face pipi la oliţă. Sau nu răspundea mai deloc la nume. Şi m-a mai îngrijorat într-o zi privirea lui într-o fotografie pe care i-am făcut-o. Tomi, deşi se uita în obiectiv, avea o privire pierdută, singuratică, parcă împietrită. Se uita dincolo de aparat şi de mine, într-un loc în care simţeam că nu pot ajunge niciodată şi unde el se înstrăina încet, încet şi cumva foarte departe de noi...

În rest nu prea mi se părea nimic îngrijorător şi nu suspectam nimic grav. Nici eu, nici familia, nici pediatra. Dar totuşi Tomi nu vorbea. Şi nici nu înţelegea mai nimic din ce îi vorbeam. Şi era un copil atât de vesel, frumos, energic! Pediatra mi-a spus că ne recomandă totuşi un neuropsihiatru şi că acesta sigur ne va recomanda să îl dăm la grădiniţă pentru că socializarea îi va declanşa verbalizarea.

Dar neuropsihiatrul nu mi-a vorbit deloc de grădiniţă. Ca prin vis am auzit cuvinte sau frânturi de propoziţii pe încă le mai aud dureros în minte, parcă ar fi fost scrijelite adânc pe creier: “tulburare pervazivă de dezvoltare”, “diagnostic grav”, “de ce plângi? de ce nu crezi? este nevoie de terapie zilnică, scumpă, pentru recuperare, iar copilul are nevoie de tine”, “trebuie început imediat, altfel îl pierdeţi, în lumea lui”, “intră pe internet, caută informaţii”…

Credeam că ştiam ce înseamnă autismul, dar căutările mele şi ale soţului meu din acele zile pe site-urile internaţionale de specialitate ne-au demons