Punerea în discuţie a textului constituţional aflat în vigoare astăzi, în ideea revizuirii sale, nu poate ocoli problema drepturilor.

Lectura Titlului II al Constituţiei României, referitor la „Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale” (articolele 22-53, cuprinse în Capitolul II) este de natură să releve, pe de o parte, importanţa luării în considerare a fundamentului filosofico-politic pe care-l implică problema drepturilor şi, pe de altă parte, necesitatea unei clarificări prin diferenţierea între tipurile de drepturi.

Despre proceduri şi aspiraţii

În veacul al XVIII-lea, atunci când termenul de „constituţie” îşi capătă semnificaţia modernă, aceea cu care operăm şi în prezent, proiecţia unei legi fundamentale avea un caracter eminamente procedural. O constituţie viza, practic, „cum ar trebui să fie create normele” (Sartori), şi nu conţinutul acestor norme. Dimpotrivă, există, din a doua jumătate a secolului trecut încoace, o tendinţă de a configura „constituţii aspiraţionale”, care „sfârşesc prin a fi o supraîncărcare a «capacităţii constituţionale», ceea ce duce la incapacitate de funcţionare” (acelaşi Sartori).

Cel puţin două chestiuni ar trebui să ne facă atenţi la pericolul implicat de o „constituţie aspiraţională”: personalizarea instituţională şi deficitul democratic, aspecte ce dau seamă de starea actuală a sistemului politic românesc.

Din această perspectivă, problema drepturilor poate reprezenta unul dintre punctele esenţiale în care funcţionalitatea constituţiei să fie afectată. Spre exemplu, o excesivă detaliere a rolului statului în privinţa modului în care acesta trebuie să asigure drepturile pozitive (social-economice), suprapusă unei insuficiente accentuări a importanţei drepturilor negative („naturale”) este de natură să aducă prejudicii funcţionalităţii constituţionale.

Din punctul meu de vedere, ambe