Ca să povestească despre natura umană în contextul societăţii tehnologice, Philip K. Dick imaginează o întunecată lume a viitorului în care toate speciile de animale de pe Pământ au dispărut, exterminate de specia homo sapiens. Oamenii au acum pisici, papagali şi câini artificiali, electronici. Cum deosebeşti un om de un android de ultimă generaţie? Măsurându-i reacţia emoţională la evocarea violenţei faţă de animale reale, vii. Omul empatizează cu animalul, androidul nu, el poate, cel mult, să viseze oi electrice.

Idee singulară în cinemaul românesc, şi Adrian Sitaru foloseşte făpturile neomeneşti – un câine, o pisică, un iepure, un porumbel, o găină .. . – ca fixator şi revelator al umanului, nu într-un viitor distopic, dar în România de la bloc a zilelor noastre. La fel ca în Dick, în „Domestic”-ul lui Sitaru animalele tulbură automatismul cotidian al vieţii unor oameni obişnuiţi.

Totul în jurul blocărilor, telefonul mobil, computerul, televizorul, toate obiectele dintr-un apartament, hrana din frigider, mobila din bucătărie şi dormitor, foarte asemănătoare cu ce se poate vedea în oricare alt apartament din bloc, le imprimă un comportament standardizat, replici standard, reacţii pe cât de gălăgioase, pe atât de mecanice.

Animalul – viu, nongeometric, imprevizibil, vulnerabil – îi sileşte pe administratorul de bloc, pe soţia lui, pe un tânăr care împuşcă francul, pe tatăl care se înţelege greu cu propriul său copil să abandoneze prefabricatele verbale şi gestuale, să-şi întrebe sufletul ce e de făcut – sufletul de care s-au obişnuit să facă abstracţie.

Cine sunt eu cu adevărat? e o întrebare de care mai toţi oamenii fug, se fac că n-aud, o acoperă cu un banc sau o „cugetare” – atunci când cel care întreabă e o fiinţă umană, fie şi tu însuţi. Dar când iepurele sau porumbelul te întreabă fără cuvinte cine eşti, n-ai cum să mai fugi. @N_P