Motivele pentru care Traian Băsescu şi aliaţii săi consideră că România are stringentă nevoie de o nouă construcţie politică de centru-dreapta sunt lesne de înţeles − este suficient să constaţi ce a ajuns PDL.
Totuşi, preşedintele şi echipa sa de consilieri nu vor putea neglija cel mai recent stadiu al crizei care zguduie zona euro, deoarece între timp a ajuns pusă sub semnul întrebării însăşi capacitatea UE de a mai putea tempera oarecum demersurile nocive ale unei bune părţi a elitei politice româneşti.
La o privire succintă, noua etapă a crizei nu pare cu nimic mai alarmant decât precedentele. Ca de obicei a fost nevoie de un jucător-cheie determinat în privinţa paşilor de urmat, Germania reuşind nu doar să-şi impună viziunea, ci să şi păstreze aparenţele proteguirii proiectului european bazat pe solidaritate social-liberală. În criza cipriotă, cancelarul Merkel a susţinut un plan de ajutor care a deranjat pe de o parte micii depunători, iar pe de alta, vădit, influentele cercuri economice ruseşti de la faţa locului. După ce Parlamentul de la Nicosia a respins planul de ajutor european care prevedea taxarea tuturor depozitelor bancare, autorităţile cipriote au reuşit să obţină acceptul Troicii pentru un plan “B” de salvare. Acesta prevede restructurarea sectorului bancar supradimensionat, noi măsuri pentru controlul capitalului şi, nu în ultimul rând, îngheţarea şi taxarea depozitelor bancare mai mari de 100.000 de euro cu până la 40 la sută. În baza acestor concesii Ciprul a evitat, potrivit ministrului său de Finanţe, “o ieşire dezastruoasă din zona euro”, păstrându-şi locul în selectul Eurogrup cât timp va înţelege să acţioneze mai prudent pe viitor şi nu pe post de hub financiar al unor investitori dubioşi.
Episodul Cipru a sporit însă enorm incertitudinile cetăţenilor europeni cu privire la drumul pe care s-a înscris UE. Ce-i drept, noul