Intrând în UE la 1 ianuarie 2007 – după eforturi concertate şi etapizate de mai mult de un deceniu –, România, ca şi ceilalţi parteneri din comunitatea europeană, a delegat parte din suveranitatea naţională.

Deoarece nu toată lumea pare să priceapă şi să accepte asta, menţionez că nu poţi fi într-un joc cu mai mulţi participanţi şi, în acelaşi timp, să ignori regulile jocului de echipă, jucând de unul singur, după cum te taie capul. Ţara noastră şi diversele ei conduceri, ca şi instituţiile statului şi populaţia însăşi au avut, înainte de 2007, destul timp pentru a decide dacă se doreşte intrarea în acest joc al coordonării intereselor pentru o viaţă mai bună sau nu.

Prin urmare, întreaga retorică de văicăreală de după 2007, că „nu trebuia!“, că „înainte eram mai stăpâni la noi acasă!“, că „ne conduc străinii, de la Bruxelles!“ şi că „de ce naiba decide pentru mine Olanda, sau Franţa, sau Germania ce mi-e bine?!“, este puerilă şi nu dovedeşte prea multă responsabilitate. Ea arată mai curând că vrem în Europa când avem avantaje, dar vrem cu Europa numai atunci când aceasta consimte la propriile noastre atitudini şi idiosincrazii. Or, aşa ceva nu e posibil în nici o discuţie serioasă.

Mi s-a întâmplat, nu o dată, să scriu eu însumi împotriva exceselor unei „europenizări“ de supra-faţă, lipsite de demnitate, dar în acest fel criticam nu Europa şi standardele ei, ci atitudinea demagogică şi oportunistă a unor lingăi naţionali, de-ai noştri. Problemele euroconformităţii nu sunt aşa, plutitoare în abstract, precum norii pe cer într-o frumoasă zi de vară, ci ating chestiuni concrete. Iar faptul că Europa însăşi, cel puţin în unele componente ale ei, se vădeşte xenofobă, antiromână şi, în egală măsură, datorită chestiunii romilor, rasistă, nu justifică şi nu face mai tolerante propriul nostru antieuropenism, atunci când se manifestă, nici propriul nostru