Lecţia cea mai importantă pe care politicienii trebuie să o înveţe în aceste zile, în care se tranşează numirile cruciale pentru şefia Parchetelor şi a DNA, este următoarea: nu poţi să le ai pe toate în acelaşi timp.

Pactul de coabitare dintre preşedinte şi premier, impus de Bruxelles, nu este deloc o simplă bucată de hârtie, ci instrumentul prin care politicienii români din ambele tabere sunt nevoiţi să înveţe cum se face politică atunci când câştigătorul nu are cum să ia totul, iar cel care pierde are şi el dreptul la şansa lui. Iar primul care a plătit preţul este chiar Traian Băsescu, urmează acum să-l plătească Victor Ponta.

Doar naivii mai pot crede că surprinzătoarea numire a lui Daniel Morar la Curtea Constituţională este o răsplată pe care acesta a primit-o de la Traian Băsescu. Dimpotrivă. Este chiar preţul pe care l-a plătit Traian Băsescu pentru a putea ajunge la o soluţie negociată cu Victor Ponta în chestiunea numirilor din Parchete. O dovedeşte însuşi Daniel Morar, care, încolţit de ziarişti, a apucat să spună despre numirea sa: „Nu ştiu dacă este ceea ce îmi doream, dar asta e...”.

Numirea Monei Pivniceru la Curtea Constituţională este cumva altă poveste, pentru că nu este deloc surprinzătoare. Se vorbea despre această numire încă din august 2012, când a fost desemnată ministru al Justiţiei, şi era văzută ca o recompensă pentru ceea ce urma să facă în calitate de ministru al Justiţiei. Dacă chiar aşa au stat lucrurile, se poate spune că Mona Pivniceru nu prea s-a achitat de sarcinile primite. Calificativul pe care l-a dat preşedintele Băsescu mandatului ei, cel de „catastrofal”, este probabil exagerat. Pesemne că putea face mult mai mult rău dacă era un simplu politician – bunăoară o Norica Nicolai sau un Tudor Chiuariu – şi e de presupus că a ţinut mai mult la standardul său de magistrat decât la afinităţile sale politice. Eşecurile