Pentru că nu are o prefată care, asa cum îndeobste se obisnuieste, să poarte o semnătură autorizată, si dacă se poate cît mai opulentă, în măsură să garanteze seriozitatea demersului poetic propus, autorul însusi a găsit de cuviintă să suplinească această neglijentă prin saptesprezece catrene, alcătuite în spiritul volumului, menite să ne dumirească asupra a ceea ce va să însemne, nu-i asa?, si blestemul si păcatul; fie el si al poeziei: „Blestemul este o nenorocire / A cuiva, produsă de o fortă / Aflată Sus, nu printre omenire, / Ce-si arde păcătosul ca pe-o tortă! / Se întelege c-o divinitate / Urgia si-o aruncă numai dacă / Păcatul insulu-i realitate, / Si are-n el mult rău, nu doar oleacă!“. Sonoritatea oarecum moralizatoare - de altfel binevenită acum, în Postul Pastelui - are în ea atît ceva din atmosfera hîtră a povetelor ancestrale cît si, mai ales, nuanta descriptiv naivă a culegerilor poporale de folclor de pe la mijlocul veacului al XIX-lea. De fapt, cea ce se istoriseste rimat în volumul „Blestemele păcatului“, apărut la Editura Timpul din Iasi la sfîrsitul anului trecut si lansat nu demult la Biblioteca „Kirileanu“, este o continuare a altor 165 de mici poeme rimate apărute anterior si care au conferit autorului tăzlăoan o aură de poet al vervei de sorginte populară. De altfel, din 1998, cînd i-a apărut prima carte de epigrame si catrene, si pînă acum, la cea de a unsprezecea, se pare că de cele mai multe ori autorul a fost bîntuit de sonoritatea blestemului, dezbrăcat de haina terifiantă si adus, domesticit si hîtru, în prim planul ideilor versificate. Profesor de matematică fiind si, nu lipsit de importantă, provenind dintr-o zonă binecuvîntată în spatiul literelor, Cezar Tucu se simte dator, înainte de toate, a se ridica la înăltimea spiritului ale cărui reminiscente mai bîntuie si acum meleagurile muntoase ale Tazlăului. De această dată în nu mai put