-AA+A

Două zile l-am urmărit cu privirea, cu colţul ochiului, atunci când, în liceul în care a învăţat Nichita (Liceul „Caragiale”, din Ploieşti), eram aproape unul de celălalt, fiecare încercând, în felul său, să-l facă viu prin cuvinte pe cel care, fiecăruia dintre noi, i-a marcat destinul. Lui, în „Belgradul în cinci prieteni”, mie „În (cu) colţul inimii”!

În cele din urmă, în ajun de ziua lui Nichita, am ajuns să stăm la aceeaşi masă, pentru că aşa a rânduit Cel de Sus. Eu întârziasem la cină, după o zi în care la Urlaţi şi la Ceptura l-am rostit pe Nichita „În dulcele stil clasic” şi am rostit din marii autori români, întrebându-mă, cu ei şi prin ei, „Pe unde umbli, poezie?”. Adam Puslojici era singur la masă şi mi-a făcut semn să iau loc la masa lui. I-am spus că e „şeful” meu. Cu ceva vreme în urmă, prea curând şi nedrept dispărutul poet braşovean Eugen Axinte mi-a spus că a smuls lui Adam Puslojici acceptul de a fi „director de onoare” al revistei „Vatra veche”. Nu văzuse încă niciodată versiunea tipărită a revistei, atingându-i filele, ca şi cum ar mângâia chipul unui prunc, al cărui părinte sufletesc era, dar pe care încă nu-l văzuse.

Încet, l-am readus pe Nichita printre noi, eu cum am ajuns la Struga, ca să-l văd încununat cu „Cununa de aur”, el cum nu ajunse acolo, după ce el fusese cel care îi susţinuse acordarea acestui premiu, cel mai mare premiu pentru poezie din lume!

„Ce bine că eşti/Ce mirare că sunt!”, murmura repetat, urmându-i gândul lui Nichita, cel care se declarase poliglot de limbă română. „De ce era poliglot de limbă română?” - mă întrebă Adam, deşi ştia răspunsul, dar a acceptat că Nichita reuşise să vorbească şi în cuvintele, şi în necuvintele limbii române, şi în ţipătul, şi în tăcerea ei. Şi Adam scoase dintr-o mapă burduşită cu manuscrise, fotografii, câteva texte scrise de Nichita, cu scrisul lui cu litere când