Într-o scrisoare către Constantin Noica, inclusă în Epistolar, Andrei Pleşu vorbea despre nevoia unui raport proaspăt cu tematica spirituală, despre inventarea „unei noi stilistici edificatoare“. Volumele Despre îngeri şi Parabolele lui Iisus sunt parte împlinită din acest proiect.
A veni cu interes filosofic în faţa parabolelor evanghelice e, în spaţiul românesc, un lucru nou. A le privi ca mod prin care un adevăr de necuprins se propune inteligenţelor noastre mărginite şi diverse înseamnă să redai parabolelor farmecul intelectual, să le regăseşti demnitatea cognitivă, rafinamentul cu care ele pot atrage spre o înţelegere transformatoare. Cartea lui Andrei Pleşu, Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste, asta face în primul rând: ne arată că parabolele ţin de cunoaştere.
Ceea ce am spus nu ar fi just fără câteva precizări. Cunoaşterea despre care e vorba în Evanghelie şi, în genere, cunoaşterea religioasă nu se mărgineşte la învăţătură teoretică, la demers speculativ. Ea tinde să antreneze toate facultăţile omului, să devină existenţă orientată. E o cunoaştere la care participă, idealmente, întregul fiinţei: fapta, reflexivitatea, intuiţia intelectuală. Iar acest întreg e amplificat, transformat de raportul cu ţinta care îl orientează, care lucrează asupra lui. Cât despre interesul filosofic, înţeleg prin el acea cercetare metodică şi îndrăzneaţă cu care filosofia, la începuturile ei, cupla o miză existenţială. Ca filosof creştin, Andrei Pleşu vine în faţa textului evanghelic cu disciplina de studiu, interogaţia inventivă şi libertatea riguroasă a intelectualului angajat faţă de obiectul cercetării lui, angajat faţă de Adevăr.
Astăzi nu mai percepem de obicei prospeţimea cognitivă a parabolelor. Dacă mai pomenim din când în când vreo frântură din ele, o facem ca să ilustrăm cu o vorbă veche teme de morală curentă.
