Pentru ca ma consider un baiat simtit, am simtit ca articolul dlui Andrei Pantu, “ Imprumuturi externe si austeritate” se doreste a fi un soi de replica la unul scris de mine. Pentru ca nu pot comenta sub acesta fiind trimis pe o pagina de Facebook (al carui fan nu sunt) , dar mai ales pentru ca disputa pe astfel de teme imi pare utila pentru cititori, scriu cele de mai jos. In context, imi pare absolut aiuritor spre deosebit de comic ca, din pricina a doua articole in care am incercat sa explic in mod rational de ce austeritatea in sensul cumpatarii este o politica de urmat de catre orice guvern responsabil, sa para ca aduc elogiu austeritatii, sau ca duc o “propaganda a unei austeritati generale, pure si dure”.

Dimpotriva, am scris negru pe alb ca perceptia normala privind politica de austeritate ar trebui sa aiba in vedere cumpatarea, tocmai pentru a nu ajunge in situatia sa apelezi la sprijinul institutiilor financiare internationale, organisme care ataseaza unei dobanzi relative scazute conditionalitati suplimentare rambursarii imprumutului si a dobanzii. Faptul ca aceste conditionalitati baga respectivul stat intr-o camasa de forta in ceea ce priveste bugetul de stat si implicit executia acestuia este consecinta evolutiei anterioare in materie de politica fiscala si salariala, cu alte cuvinte, a perioadei in care autoritatile statului respectiv, in cazul nostru, ale Romaniei, au actionat de capul lor. Cu alte cuvinte, acordul cu FMI este efectul lipsei de austeritate, nu cauza ei. Mai mult, cine isi inchipuie ca apelul la institutiile financiare internationale reprezinta altceva decat o solutie de ultima instanta a guvernelor tocmai din cauza ca pietele private de imprumut sunt inaccesibile, este fie lipsit de cele mai elementare cunostinte de economie, fie un adept al teoriei conspiratiei care abunda in domeniu. In ceea ce priveste pe acestia din urma nu