Repede, repede, repede! Tot ce ne înconjoară se desfăşoară cu o repeziciune uluitoare. Parcă trăim, vorba vine că trăim, într-un spaţiu centrifugal. În permanenţă suntem preocupaţi, de cele mai multe ori, pătimaşi, într-un fără de rost, fără de scop. Suntem într-o obsesivă căutare a unui nimic pe care evident că nu-l vom găsi niciodată, iar asta pe unii ne enervează, pe alţii ne epuizează. Sunt însă unii care continuă căutarea unui alt nimic după ce l-au găsit pe cel dintâi. Toată această agitaţie ne ameţeşte până când ne stoarcem singuri şi de bruma de substanţe care se mai aflau în materia noastră şi rămânem aşa, nu ne mai umplem cu nimic. O imagine care mi-a rămas din copilărie pot să i-o atribui omului de astăzi. Mămuca, după ce spăla rufele, le agăţa pe culme. Uneori se întâmpla să fie vânt puternic şi bietele cârpe se zbăteau nervos în cârligele de plastic, care încotro. Câteodată se mai întâmpla ca una să se smulgă din legătură şi să plece încolo… în voia vântului. Aşa şi omul. Ba chiar mai rău, deoarece rufele, pe de o parte, erau obligate de factori externi – spre deosebire de om, care trăieşte convulsiv prin propria-i voinţă – și pe de altă parte, în cazul rufelor, zbaterea presupune uscarea (scop benefic), iar în cazul omului vorbim tot despre un fel de uscare, al cărui scop e… însăşi lipsa de scop. Stăteam într-o zi de vorbă cu cineva. Deşi mă privea, nu mă vedea. Deşi vorbeam, nu mă auzea. Deşi îi spuneam că eu sunt, nu mă recunoştea. Atunci m-am decis să-l caut şi l-am căutat, l-am căutat în el însuşi şi… nu l-am găsit. Era plecat. Nici măcar nu ştiu dacă se va mai reîntoarce vreodată.
Cred că fiecare dintre noi putem face următorul exerciţiu: să ne întrebăm dacă ieri (să nu mergem mai în urmă) AM TRĂIT.
Repede, repede, repede! Tot ce ne înconjoară se desfăşoară cu o repeziciune uluitoare. Parcă trăim, vorba vine că trăim, într-un spaţiu
