„Nimic nu mă defineşte mai bine ca femeie decât purtarea unei eşarfe din mătase”, spunea, odată, minunata Audrey Hepburn. De aceeaşi părere erau şi alte dive din Cetatea Filmului, unele dintre ele seduse (sau, din nefericire, chiar ucise) de acest obiect vestimentar, care, la început, făcea parte din garderoba masculină. Din considerente religioase sau practice, femeile au împrumutat de la bărbaţi diferite obiecte vestimentare cărora le-au dat alte destinaţii. Astfel, eşarfa, originară din Roma Antică, se numea sudarium şi avea rolul de a împiedica transpiraţia să se scurgă pe gât în jos. Ea era purtată de bărbaţi fie la gât, fie legată de curea. Pe vremea împăratului Cheng o astfel de eşarfă confecţionată din pânză indica rangul funcţionarilor de la Curtea Imperială. Nefertiti (1350 î.Hr.) obişnuia să poarte o eşarfă înfăşurată pe coafura conică. Împăratul roman Nero (60 d. Hr.) era arareori văzut în public fără un sudarium în jurul gâtului. Eleonora de Aquitania (1150 d.Hr) obişnuia să poarte eşarfe transparente din voal, în ton cu moda Evului Mediu, iar în 1786, Napoleon Bonaparte i-a făcut cadou primei sale soţii, Joséphine de Beauharnais, o eşarfă din caşmir adusă tocmai din India. Moartea Isadorei Duncan, produsă de una dintre eşarfele ei lungi Până şi renumitul compozitor Beethoven apela la costum şi eşarfă din mătase atunci când o întâlnea pe Therese Malfatti, sperând că îi va cuceri inima îmbrăcat după ultimul jurnal de modă. La rândul său, regina Victoria, odată cu urcarea pe tronul Angliei, a popularizat o serie de accesorii fanteziste printre care şi eşarfa, care era utilizată în particular pentru a deosebi clasa aristocrată de celelalte. Tot eşarfa a fost cea care a dus la moartea celebrei balerine Isadora Duncan, considerată de unii cea mai cunoscută dansatoare a începutului de secol XX, cea care a revoluţionat arta coregrafică în aceeaşi măsură cu bale