De ce abia acum se pedalează pe ideea unei falii între calitatea de om instruit și cea de om al cetății, în condițiile în care, de facto, au existat și există intelectuali la vârful vieții publice din România încă din ‘90?
Vehiculat cu sârg de câțiva ani încoace, până la a deveni un laitmotiv insurmontabil, raportul intelectualului cu viața politică s-a conturat treptat în termeni de adversitate. Implicând, în subtext, o contradicție de fond între calitatea de om cu studii și cea de politician. Automatisme de tipul „ce să caute intelectualii în politică?“ sau „poate un intelectual să facă față junglei politice?“ sau „tot respectul pentru intelectuali, dar să nu aibă pretenția să ne ia locul nouă, celor învechiți în meserie“ s-au răspândit în așa măsură, încât riscă să dea peste cap întreaga logică a relației menționate.
Ca mulți alți termeni sau sintagme lansate în uz pe căi media, la noi, accepțiunea cuvântului „intelectual“, cu sensul de „inapt pentru provocările vieții publice“, este pe cât de pripită, pe atât de inconsistentă. Din punct de vedere etimologic, bunăoară, nimic mai armonios decât asocierea între lat. intellectus și gr. politiki. Încă de la Platon citire, numai cel dotat cu înțelegere superioară și conștiință poate garanta buna gestionare a comunității. Apoi, istoric vorbind, prezența oamenilor cultivați în fruntea statelor sau a guvernelor a contrastat întotdeauna cu situația inversă, când indivizi rudimentari sau ratați intelectual au manevrat frâiele puterii (Hitler, Ceaușescu etc.). În fine, la nivel sociologic remarcăm adesea că, în țări occidentale, lideri percepuți ca „neintelectuali“ au ajuns frecvent ținta ironiilor sau a criticilor de presă, tocmai pe acest temei (George W. Bush sau Silvio Berlusconi sunt cazuri notorii; dar nici fostul președinte Sarkozy nu a scăpat prea ieftin). La noi, însă, lipsa de
