România a intrat într-o lungă perioadă de blocaj economic în care diferențele lunare sau chiar anuale sunt incrementale, iar deciziile de politică economică țin de noi taxe și cam atât.
De mult, schimbările politice nu mai induc prea mult entuziasm. Pe vremuri, când se schimba puterea, era un entuziasm tonic. Dispărea repede, dar cel puțin câteva luni se menținea, dând un anumit puls mai accelerat consumului și, prin asta, economiei. Acum, nu mai este așa.
Chiar dacă 1 ianuarie a adus, pe lângă un guvern nou, și o creștere salarială bugetară. De fapt, nici guvernul nu era chiar nou și nici creșterea salarială nu a fost creștere, ci... recuperarea unor tăieri mai vechi. Mai mult, noul-vechi Guvern Ponta a venit cu accize și taxe noi, deși majoritatea intră abia acum, de la 1 aprilie, în vigoare, efectul psihologic al taxării s-a simțit odată ce au fost anunțate. Una peste alta, această situație a tăiat radical cheful de viață românilor. Ce dovadă mai clară decât prăbușirea cu aproape 20%, în ianuarie, a serviciilor de coafură şi frizerie față de acum un an? Și blazarea a continuat. În ciuda vremii de iarnă rezonabile, turismul a căzut cu 13% și nici pub-urile sau restaurantele (poate cu excepția remarcabilă a celor din Centrul Vechi) nu au dus-o mai bine, ba chiar a fost mai rău, în cifre generale, în încasări decât acum un an cu cel puțin 6-7%.
Nu doar politica e de vină. România a intrat într-o lungă perioadă de blocaj economic în care diferențele lunare sau chiar anuale sunt incrementale, iar deciziile de politică economică țin de noi taxe și cam atât. Nu este nici criză, nici creștere, e o stare de încremenire în propria neputinţă (sau putință – atâta câtă e, ca să vedem partea plină) sau, altfel spus, stagnare. O situație care diferă cu 0,1,% de cea precedentă intră prea mult în marja statistică, dar exprimă clar blocajul s
