Nu ştiu dacă lansarea în Marea Britanie a fimului lui Cristi Mungiu, Dincolo de dealuri, a picat întâmplător înainte de Paştele sărbătorit zilele astea în Occident şi în siajul alegerii noului Papă (ultimul, eveniment greu previzibil, adevărat). Poate că nu: aflu că tot în acest weekend a apărut şi versiunea lungă, nemontată, pe DVD. În tot cazul, coincidenţele n-au stricat, deoarece s-a creat fundalul adecvat pentru încă o rafală de cronici – elogioase – afară. Sursa: EVZ

Am văzut şi eu filmul, cu ruşinoasă întârziere, prilej să ies un moment din atmosfera sufocantă a comentariului de chestiuni publice. Lucrul care m-a surprins cel mai tare, retrospectiv, e cantitatea mare de polemici inepte pe care le-a stârnit anul trecut la premieră, în mediile ecleziale dar şi în afara lor: e un film anti-BOR sau nu? Iar daca da, o fi având măcar nişte circumstanţe atenuante?

Nonsens. Mă întreb dacă funcţionarii Patriarhiei care au dat la vremea aceea comunicate n-au nimerit cumva la cinematecă, la Numele Trandafirului sau ceva de Pasolini. Ori s-au luat doar după ziare, comentatorii noştri având un singur calapod în care înghesuie faptul artistic cu decor religios: ori e (a) critică progresistă, militantă, a obscurantismului, plus ceva mizerabilism pitoresc şi trendy (starea precară a spitalelor, orfelinate, etc); sau, dimpotrivă, (b) romantizare pioasă a credinţei, cu frumoasele noastre tradiţii, ouţe încondeiate şi doine la nai (inserţie promo: mânăstirile din Bucovina şi primitoarele pensiuni agroturistice), de pus la ora de educaţie religioasă. Dacă ţii să-l citeşti în această cheie, Mungiu merita o diplomă de la BOR, nu critici: din film transpare o simpatie reală, deşi discretă, pentru clerul mărunt; departe de a fi o caricatură, preotul are remarci de profunzime mişcătoare.

Doar că ar fi o greşeală să-l citeşti aşa. Nici vorbă de pro sau anticlericalism;