Actuala evoluţie a regimului politic este aceea spre o parlamentarizare crescută, dublată de o relativă instabilitate a majorităţilor guvernamentale. Această instabilitate poate fi limitată de confirmarea existenţei unui partid dominant care îşi poate schimba aliaţii în funcţie de conjunctură.
Sistemul politic românesc pare blocat din cauza intrării într-un cerc vicios al lipsei de reprezentare: alegătorii nu mai au încredere în partidele politice existente, absenteismul creşte, ceea ce face ca metodele neortodoxe de mobilizare politică să fie şi mai eficiente. În plus, concurenţa politică a fost limitată prin instrumente legislative şi mediatice. În aceste condiţii, cultura politică a elitei care controlează accesul la resurse a internalizat cumpărarea de voturi şi, mai nou, „blatul“. Iar, la nivelul mai general al întregii comunităţi, divorţul flagrant între discurs şi realitate este privit cu resemnare. După o perpetuă tranziţie, la nivel public nu se mai distinge clar între criză şi normalitate.
În aceste condiţii, cum se poate ieşi din acest cerc vicios? Partidele care s-au succedat la guvernare sunt confortabile cu ele însele, posibilitatea unei veritabile reforme interne ne apare acum ca o iluzie interesată. Rămâne varianta împrospătării scenei politice cu partide care au vocaţia guvernării, dar şi acest scenariu fericit presupune o nouă perioadă de… tranziţie.
Dacă o luăm invers cronologic, actuala criză politică a început încă din 2007, odată cu instalarea unui guvern ultraminoritar, Tăriceanu 2, şi prima tentativă de demitere a preşedintelui. Guvernul a supravieţuit, remarcabil, până la alegerile din noiembrie 2008, dar cu preţul cedărilor constante în faţa şantajului majorităţii parlamentare informale şi prin promovarea unor politici populiste. Atunci s-a creat periculoasa fantasmă a unei prosperităţi
