Serena Williams devine o jucătoare din ce în ce mai mare și din ce în ce mai umană. Bucuria de la Miami întărește primul fapt și îl garantează pe al doilea.

Persoanele care dansează sînt libere și au motive de mulțumire măcar, dacă nu de fericire. Sînt un pic copilăroase, un pic tribale în comportament, dar deschise și sincere și fără teama că ar putea să rîdă cineva de ele. Persoanele care dansează fac ceva simplu și distractiv, care adună zîmbete, mai ales dacă dansul se întîmplă în altă parte decît în locurile convențional delimitate – club, concert, nuntă – și se desfășoară în ploaie, pe un birou corporatist sau în vîrf de munte.

Sau pe terenul de tenis. Serena Williams dansînd după victoria din finala de la Miami, în fața Mariei Șarapova, și-a exprimat bucuria așa cum știe ea mai bine, sucindu-și trupul în voia succesului și fustița în voia piruetelor. A fost dansul celui puternic, dar și al celui descătușat, după un prim set pierdut, 4-6, și după un ultim set administrat precum o pedeapsă, 6-0. De aceea dansul ei a părut oricum o îndulcire a corecției aplicată rusoaicei. “Nu e nimic personal aici, am făcut-o ca să am motive de dans”, ar fi putut suna mesajul nerostit de jucătoarea americană. Deși, ceva-ceva personal probabil că este acolo, la mijloc. Dar din cauza aceasta și dansul a fost mai frumos.

Poate că, dacă am dansa mai mult, am avea mai multe victorii. Dacă ne-am gîndi la dansul de la final ca la un premiu, cel mai simplu și mai distractiv. Dacă am dansa uneori cînd ne e greu și picioarele ne spun altceva, poate am ajunge mai departe. Dansul Serenei este un gest puțin exagerat, nepotrivit vîrstei și experienței ei – ce mai înseamnă pentru Williams cea mică încă un mare turneu cîștigat? Dar pare clar că fericirea nu e completă pînă cînd Serena nu dansează.

“Maria a jucat cel mai bine din cît am văzut-o vreodată jucînd. S-a mișca