L-am văzut zilele trecute pe premier iritat de felul în care e tratat de un post de televiziune. Până atunci, profitase din plin de modul în care acelaşi canal tv îi tratase pe adversarii săi. Mi-a venit să spun: "ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face!". E oare suficient? Mă tem că nu. Ponta a cedat, de altfel, în faţa presiunii mediatice, la câteva zile după ce părea să fi descoperit virtutea curajului. Presiunea despre care e vorba nu a venit de la o presă independentă şi raţională şi nici măcar de la o presă controlată de opoziţie. Nu, premierul a fost intimidat de braţul mediatic al unui aliat politic. E vorba despre PNL şi propaganda controlată de Dan Voiculescu. Ponta s-a confruntat pentru prima dată cu o maşinărie care îşi propune, în fond, să fuzioneze puterea şi opinia. Expresia cea mai închegată a acestei fuziuni e varianta de talk show cultivată de posturile de ştiri. E emisiunea ce reuneşte oameni politici şi jurnalişti, care vorbesc şi argumentează la fel. Cine se uită prima dată la o asemenea emisiune nu va distinge prea uşor cele două profesii. Mai clar: gazetarii sunt partizani, iar politicienii cred că misiunea lor fundamentală e să comunice, la fel de uşor precum "colegii de platou". De când sunt angajat eu însumi în lupta politică, nu puţine au fost situaţiile în care am simţit că aveam de-a face cu gazetari mai părtinitori decât mine. Oricât mi-am reproşat apoi, autocritic, lipsa de combativitate, tot n-am reuşit să înţeleg de ce gazetarii cu pricina n-au făcut pasul spre o afiliere politică veritabilă. Cei care până la urmă l-au făcut păreau, de altfel, înclinaţi să spună că abia atunci descoperă partizanatul... Pe de altă parte, politicienii sunt, cum spuneam, preocupaţi în foarte mare măsură de comunicare. Dovadă stă faptul că, atunci când eşuează, ei nu pun eşecul pe seama unor decizii greşite, ci dau vina pe... comunicare, adică, la limită, pe