Încă îmi mai amintesc vremurile debutului în branşă, în presa economică, un domeniu mai puţin prizabil, fiind considerat mai dificil pentru efortul de a traduce în limbajul comun, accesibil cititorilor de condiţie medie, cifre şi analize, altfel seci şi reci, pentru că nu e foarte uşor de decriptat un buget de venituri şi cheltuieli.

Plus că anchetele economice sunt extrem de delicate şi, uneori, chiar periculoase juridic. Dacă prietenii şi colegii din presa socială erau aprioric mai predispuşi să plângă de mila celor disponibilizaţi, noi cei din economic trebuiam doar să evaluăm măsura în care decizia managerială era corectă, chiar cu preţul reducerii numărului de salariaţi, ca opţiune dintre „murim cu toţii, împreună, sau salvăm ceea ce este performant şi productiv, viabil ca şi ecuaţie antreprenorială“. Dacă noi eram obligaţi profesional să vedem şi să analizăm o afacere ca şi centru de profit şi randament, cei din social urmăreau componenta de protecţie asistenţială, antagonizând mereu relaţia dintre omul de afaceri, inevitabil vorace şi nemilos, şi bietul angajat aflat sub riscul disponibilizării, salariat care, chit că era cam leneş şi muncea puţin şi prost, avea întodeauna acasă doi-trei copii, dintre care unul bolnav cronic, o soţie casnică şomeră şi măcar o mamă imobilizată la pat. Să plângă tastatura, cum se zice!

Graţie acestor experienţe economice, la solicitarea unui întreprinzător oarecum interesat potenţial de achiziţionarea unei gazete, a trebuit, la un moment dat, chiar să efectuez un soi de evaluare externă a unei publicaţii, o analiză standard cu puncte tari, slabe, riscuri şi oportunităţi, pentru ca investitorul să decidă dacă merită un astfel de plasament. Sigur că, după evaluarea acestei oportunităţi investiţionale, strict ca afacere şi potenţial ca şi centru de profit, achiziţia n-a mai avut loc, iar publicaţia a devenit istorie.