În Cel mai iubit dintre pămînteni, romanul lui Preda, unor intelectuali li se explica de către un personaj rudimentar, pus în poziție de forță, în ce constă cosorul lui Moceanu. Acesta ar avea o parte lemnoasă și una fieroasă – ceea ce deținuții repetau în cor, spre încîntarea profesorului lor.
Dispozitivul artistic al încă tînărului Dan Sociu, pus în funcțiune în Poezii naive și sentimentale, este la fel de complicat. Partea lemnoasă înseamnă sentimentalism, melodramatic, sfîșiere interioară provocată de lumea rea și rece; în timp ce partea fieroasă se obține prin ironie, acid, revoltă socială pentru salvarea lumii rele și reci.
Poetul e un revoltat destul de mulțumit de el însuși. Versurile par să ne parvină de la un bătrînel sfătos, lucru compromițător pentru un autor ridicat împotriva „senectuții“ și „gerontocrației“ literelor românești actuale: „e septembrie în fața blocurilor / întunecate pe scările umede / puști înfrigurați își trag glugile pe ochi. / sînt săraci însă au atîta putere / și încă n-o știu. cînd o să-și dea seama / o să fie atît de tîrziu. umbli ani / de zile cu așa o armă la tine, / tinerețea ta, dar suferi ca un cîine / și aștepți ca un prost viitorul. cînd trec / pe lîngă ei și-i văd atît de dezarmați / fantasmez că dacă m-aș putea întoarce / aș fi rapace. aș lua tot ce-mi place. / dar știu că n-aș face decît să stau pe scări / umede bloc cu gluga trasă pe ochi“.
Luate în sine, fără conturul psihologic și atitudinal al poetului, textele sînt mai curînd plate decît interesante și provocatoare prin ceva. Dan Sociu are însă o vădită îndemînare: aceea de a ne face să căutăm poezie acolo unde e de fapt atitudine; și de a ne obliga să vorbim despre atitudine acolo unde nu e de fapt decît o literatură trudită.
De peste un deceniu, poetul botoșănean se trudește să ajungă mai în față – literar și socio-cultural vorbind –, c
