Prima piaţă a gazelor naturale din Europa a luat fiinţă în Transilvania, între anii 1915-1917 şi s-a dezvoltat după regulile economiei de piaţă până în anul 1948, la naţionalizare, continuând să crească spectaculos sub aspectul volumelor furnizate, chiar şi în cadrul econonimiei planificate, etatistă, până în anul 1979, ulterior începând un declin al acesteia.

Între anii 1948 - 2000 se poate vorbi de o industrie gazieră, nu de o piaţă de gaze concurenţială, cu toate că începând cu anul 1994 s-au înfiinţat progresiv societăţi cu capital privat, ce acţionau pe piaţa gazelor naturale, începând cu proiectarea, execuţia, uzinarea aparaturii şi instalaţilor, demonopolizarea transportului şi distribuţiei. Între anii 1917-1948, oferta de gaze naturale în România a respectat legile economiei de piaţă, adică a răspuns cererii, existând o concurenţă între societăţile gaziere (gaze libere în Bazinul Transilvan, gaze asociate în zonele petroliere de pe Valea Prahovei, gaze manufacturate în special în Bucureşti) şi bineînţeles scopului final al oricărei activităţi economice, respectiv obţinerea de PROFIT. În această perioadă piaţa gazelor naturale din România, a funcţionat ca piaţă liberă, chiar dacă statul deţinea acţiuni la unele societăţi de profil, fiind cotată printre primele pieţe din Europa, depăşind şi pe cea din URSS-ul –socialist - ca volume fizice, cifra de afaceri, tehnologii şi performanţele specialiştilor. După 1948, când s-a produs naţionalizarea, oferta de gaze naturale a răspuns cererii administrative impusă de către Partidul Comunist şi Statul-Partid, în cadrul planurilor cincinale, în viziunea unei industrializări galopante şi a dezvoltării planic proporţionate a tuturor zonelor ţării, prin care au apărut marii consumatori (Timişoara, Arad, Slobozia, Bucureşti cu 1/3 din indu