La 2 aprilie 1909 se stingea din viaţă cea care i-a fost soţie credincioasă celui dintâi domnitor al Principatelor Române Unite, doamna Elena Cuza, „Sfânta”, cum o numeau localnicii. O botezaseră „sfânta” pentru era de o generozitate nemaiîntâlnită şi trecuse în cei peste 70 de ani de viaţă pe care îi avea atunci prin tragedii mari şi ispite cumplite. Cea care fusese prima doamnă a ţării locuia acum într-o căsuţă modestă de pe strada Ştefan cel Mare din Piatra Neamţ. Născută din părinţi bogaţi, fiică a stolnicului Iordache Rosetti-Solescu, se căsătoreşte cu viitorul domnitor la doar 19 ani – el era judecător la Galaţi, mai mare ca ea cu 5 ani – pe care îl şi salvează de la moarte în timpul tulburatului an revoluţionar 1848. Cuza, împreună cu alţi revoluţionari, arestaţi din porunca lui Mihail Sturdza, domnitor al Moldovei, urma să fie trimis la Istanbul şi dat pe mâna turcilor. Îl ajută să evadeze în portul Brăila, înainte ca vasul să ia calea spre turci şi îl urmează apoi în exil la Cernăuţi, Viena şi Paris. Din păcate, cel lângă care a stat credincioasă vreme de două decenii s-a dovedit a fi nestatornic în căsnicie, astfel că după înscăunarea sa triumfală din 21 şi 24 ianuarie 1859, Cuza cunoaşte o văduvă a unui principe sârb, Maria Obrenovici (fiica antiunionistului Costin Catargi) cu care are doi copii, Alexandru şi Dimitrie, copii pe care „Sfânta” îi înfiază şi educă. Din nefericire, ambii copii sfârşesc prost – Dimitrie, iubitor de petreceri, se sinucide la Paris, iar Alexandru, cartofor înrăit, sfârşeşte în braţele iubitei, Maria Moruzi, în străinătate, la finalul a şase „luni de miere”. Cea din urmă „noră”, rămasă moştenitoarea Palatului de la Ruginoasa, Maria Moruzi, o sileşte pe Elena Cuza să părăsească reşedinţa de vară a domnitorului. Elena pleacă la Iaşi, unde devine soră la Spitalul de copii „Caritatea”, iar din 1903 se stabileşte la Piatra Neamţ. Astfe