La început am crezut că nu va împinge totul atât de departe încât, nerefăcut după accidentul cumplit de la schi, să îndrăznească să se urce la volan și să apese pe accelerație, în condițiile în care nu putea să-și coordoneze perfect nici cele mai simple mișcări. Dar poate de aia nu sunt un tip prea credincios, căci lucrurile pe care le cred fără a avea la bază o documentare solidă au tendința de a se dovedi cam pe lângă adevăr. Iar adevărul e că s-a urcat la volan, a călcat pe accelerație și puțin i-a păsat că ninge sau plouă, că șoseaua e udă, că există o limită de viteză, că linia continuă este acolo pentru a nu fi călcată. A omorât trei oameni.

N-a prea vorbit cu presa după crimă – omor din culpă, să-i zicem, cum i-a zis și justiția, deci, oricum, nu accident – și nu pentru că și-ar fi pierdut glasul, ci pentru că încă nu și-l recuperase după accidentul de la schi. Iar orice vorbă spusă în fața camerelor ar fi arătat că n-avea ce căuta la volan. A scris, însă, pe blog. A spus că nu va mai apărea niciodată în prim-plan la Cronica Cârcotașilor, din respect pentru victimele cumplitului accident. Pe atunci nu era omor din culpă, încă. A mai spus și că toată viața lui va avea grijă de victimele cumplitului omor din culpă (pe atunci era încă accident).

După câteva săptămâni s-a dus la Brașov, la tribunal. Într-o mașină pe care fratele lui o conducea, cu mult peste limita legală de viteză. Poate că era încă amorțit de la cumplitul accident de la schi și n-a putut reacționa, spunându-i fratelui că a învățat ceva din cumplitul omor din culpă, iar ceva-ul ăla e să nu o calci prea tare.

A jucat luni de zile rolul bărbatului care și-a înțeles greșeala și se spăsește. Până s-a dat sentința: doi ani și jumătate cu suspendare. Atunci a prins curaj și a răbufnit pe blog: “Îmi e așa o scârbă de voi… Cu ce am procedat iresponsabil că am mers cu 78 la oră? Că