În 1997 Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat rezoluţia nr. 62/139 prin care declara ziua de 2 aprilie: World Autism Awareness Day.

Din acel an în marile oraşe ale lumii au loc acţiuni publice, campanii, flashmob-uri, conferinţe şi noaptea instituţiile importante sunt iluminate în albastru, toate cu scopul de a atrage atenţia asupra acestei tulburări de dezvoltare, a ratei alarmante a autismului, pentru a “sensibiliza” cetăţenii şi instituţiile statului şi de a afirma şi promova drepturile acestor copii speciali.

Ca psiholog la Fundaţia Un Copil O Speranţă din Sibiu am avut prilejul şi bucuria de a fi alături de părinţii acestor copii, părinţi care îşi dedică întreaga viaţă, motivaţie şi dragoste. Părinţi care zi şi noaptea îşi îngrijesc copilul cu autism. Ziua, odată diagnosticat, copilul urmează un program intens de terapie şi recuperare începând de dimineaţă în instituţiile de specialitate trecând prin sedinţele de terapie de la psiholog, pedagog de recuperare, kinetoterapeut, ergoterapeut sau logoped şi continuând acasă prin structurarea spaţiului, stabilirea de reguri, organizarea activităţiilor, continuarea sarcinilor, exerciţii sau frecventarea altor centre de interactiune socială. O muncă enormă, constantă, ce necesită multă motivare şi perseverentă. Pentru un cuvânt luni întregi de efort. Dar aceşti copii sunt cei mai frumoşi pe care i-am întâlnit, cei mai puri şi sinceri şi părinţii lor îi iubesc enorm. Mulţi dintre ei talenţaţi.

În România

Din păcate părinţii şi copiii lor cu autism încă sunt de neînţeles şi de neacceptat. Reticenţa, jignirea, prejudecăţile şi miturile sunt frecvente. Cuvântul „autism” este abuzat şi folosind pe nedrept de politicieni în comentariile injurioase unii către alţii.

Pe când trăiam în Sibiu am încercat să arătăm celor din jur, cetăţenilor, acelei comunităţi mult prea lăudată în ţară ca fiind civi