Sunt trei articole în presa online, pe prima pagină, care apar la o căutare Google despre Elena Gorunescu. Celelalte rezultate mă trimit la magazine online care-mi vând dicţionarele şi cărţile de exerciţii în franceză ce-i poartă numele acestei doamne profesoare.

După postarea jurnalistului francez Henri Gillet pe blogul său de pe adevarul.ro am primit mai multe mesaje de la persoane care provin din domenii diferite de activitate, pe unele dintre ele nu le cunosc – m-au abordat direct pe Facebook -, dar toate voiau acelaşi lucru: să-i ofere doamnei Gorunescu o şansă să viziteze ţara căreia i-a dedicat întreaga viaţă, Franţa. Le-am promis că voi încerca să o conving pe Elena Gorunescu să accepte una dintre ofertele propuse.

Astfel că, pe 27 martie, o miercuri încă aflată sub cod portocaliu de ninsori şi viscol, am ajuns pe o străduţă din Drumul Taberei, într-un apartament modest în care locuieşte doamna Gorunescu. Mi-a deschis uşa o bunică sprijinită în baston, ale cărei prime cuvinte au fost: “Nu ştiu de ce e aşa întuneric, cred că mi s-a ars becul pe hol”. M-am scuturat de zăpadă, m-am descălţat şi am urmat-o în sufrageria care miroasea a cărţi, cu o masă imensă în mijloc, la care ne-am aşezat amândouă cuminţi. Doamna Gorunescu are 85 de ani, dar m-aş fi oprit la 70 dacă judecam după tenul neted, după mâinile vioaie, după ochii sclipitori încununaţi de sprâncenele negre şi stufoase. Mi-a arătat mândră medaliile primite de la Ambasadorul Franţei în 2010, ordinele „Chevalier des Palmes Académiques” şi „Officier des Arts et Lettres” şi mi-a povestit despre cea mai francofonă zi din viaţa sa: 5 noiembrie. I-am oferit şi eu articolul apărut pe blogurile „Adevărul” şi i-am spus despre reacţiile stârnite de textul domnului Henri Gillet. A fost impresionată, dar nu de reacţii, ci de numele lui Henri Gillet, cel pe care-l stimează atât de tare. El este printre pu