Hotărât lucru, în politica românească asistăm la unele – să le zicem blând – iubiri nefireşti. Şi nu de ieri, de alaltăieri, ci chiar de când s-a brevetat în România democraţia originală. Suntem departe de a crea partide, programe, mesaje, pe linie doctrinară, iar consecinţa firească este că alianţele contra naturii – aceste iubiri nefireşti – îşi fac şi ele locul, că doar pe filiera dâmboviţeană orice este posibil.
Abordând această temă, subiectul pare a fi anormalitatea doctrinară din USL. Paradoxal, dar actuala alianţă la guvernare are, poate, o credibilitate mult mai mare decât altele, de-a lungul scurtei istorii post-decembriste. În fond, a avut un scop comun, care a fost mai tare decât orice doctrină, orice viziune de guvernare şi orice ideologie: doborârea PD-L de la guvernare.
Un PD-L (fost PD) care pare să fie campion al alianţelor nefireşti. După „marea schismă” din FSN, PD a continuat să rămână la stânga politică, dar a cochetat mereu cu dreapta, şi în perioada ’92-’96 (în opoziţie) şi în ’96-2000 (guvernarea CDR), dar mai ales prin crearea alianţei cu liberalii, câştigătoare în 2004, când într-adevăr democraţii cochetau deja cu popularii europeni. Dar, odată cu schimbarea macazului spre dreapta, au început coabitările de… stânga. A fost mai întâi guvernarea împreună cu PSD, în 2009, apoi cu o falie a migratorilor, denumită UNPR (formată în majoritate tot din membri PSD, care, de altfel, s-au întors la partidul-mamă în 2012), care tot alianţe nefireşti au fost, pentru că din 2006 încoace PD (devenit PDL) nu conteneşte să-şi afirme o identitate de dreapta.
Poate că subiectul ar fi fost răsuflat, dacă evenimentele din aceste zile arată din nou o… apropiere nefirească: în lupta surdă dintre PSD şi PNL, cu mici răbufniri, ca la mămăliga ce fierbe la foc mic, Victor Ponta, liderul unui partid prin excelenţă de stânga, coabitează până la iu
