S-a scremut muntele şi s-a ivit un şoricel. Cititorii mai inteligenţi vor fi intuit că învăţătura asta e invocată de subsemnatul pentru a defini întîmplarea senzaţională de marţi, 2 aprilie 2012: Renunţarea lui Victor Ponta la desemnarea procurorului şef al DNA şi al procurorului şef al Parchetului General prin procedură de urgenţă în favoarea asumarea procedurii mai lungi şi mai complicate, constînd în numirea unui ministru al Justiţiei de către camarila lui Crin Antonescu, care ministru va trebui să organizeze un concurs transparent, după criterii precise, să desemneze cîştigătorii şi să-i supună examenului public al CSM, care CSM, după ce-şi va face numărul obişnuit, îşi va da un aviz, care aviz, împreună cu numele cîştigătorilor, va merge la Preşedinte, care preşedinte va numi sau va respinge.

Din experienţa nefericitei Mona Pivniceru, ştim că procedura asta cere

timp şi implică succesiuni de scandaluri.

Dacă adăugăm procedurile de desemnare a unui ministru al Justiţiei

(care poate fi acceptat sau respins de către Preşedinte), avem imaginea clară a

transpunerii în practică a zicalei: Boală lungă, moarte sigură!

Făcînd o scurtă recapitulare a evenimentelor care s-au încheiat cu

lovitura de teatru de marţi, 2 aprilie 2013, vom conştientiza incredibilul

consum de fapte şi vorbe din perioada 26 martie 2013, cînd Mona Pivniceru a

fost numită judecător la CCR, 2 aprilie 2013, cînd Victor Ponta a anunţat că

s-a răzgîndit:

Desemnarea Monei Pivniceru de către PNL ca judecător la Senat;

votarea domniei sale de către Senat;

demisia Monei Pivniceru din postul de ministru;

asumarea interimatului de către Victor Ponta;

informaţiile lansate în presă despre candidatura Laurei Kovesi;

războiul declanşat împotriva acestei numiri de Dan Voiculescu;

transpunerea în practică de către Crin Antonescu a