Nu am vrut deloc să comentez întâmplările legate de Congresul PDL de acum o săptămână. Ce se întâmplă astăzi era perfect previzibil, chiar dacă nu prognozabil în detalii. Dar un articol al unei excepționale editorialiste, Sabina Fati, m-a incitat.

Ruptura din FSN în 1992, Partidul Democrat a adus până la 16% în 1996, sub conducerea lui Petre Roman, apoi târât până la 7% în 2000, când a fost salvat de la dispariție numai de victoria lui Traian Băsescu în fața lui Sorin Oprescu la alegerile locale pentru Primăria București din iunie 2000. Traian Băsescu îi ia locul lui Petre Roman și, în ciuda eforturilor sale enorme, nu reușește să ducă partidul mai sus de 10% în intenția de vot. În paralel, un alt politician de efigie al României, Theodor Stolojan, care salvase și el PNL de la dispariție, acceptând să-i fie candidat la alegerile prezidențiale în 2000, ducea PNL la 20% intenție de vot. În toamna lui 2003, Traian Băsescu și Theodor Stolojan formează Alianța DA, care obține 30% aritmetic calculați la alegerile parlamentare din 2004. Traian Băsescu reușește să câștige din nou la limită – de data aceasta în fața lui Adrian Năstase, devine președinte, aduce Alianța DA la guvernare, proptind-o cu tot felul de spărturi și își începe cariera de politician de vârf al României.

Prin victorii la limită, instinct autentic și sprijin public masiv, Traian Băsescu ajunge în postura în care nu mai este nevoie să fii, ci trebuie să faci. Cu o agendă generoasă (să facem instituțiile statului să funcționeze, să renegociem capitolele de aderare ale României la UE, să simplificăm sistemul fiscal, să asigurăm dezvoltare), Traian Băsescu a făcut practic ce a vrut în politica românească între sfârșitul anului 2004 și începutul anului 2012. A pus prim-ministru pe cine a vrut, a negociat cu cine a vrut, a numit judecători și procurori, a condus serviciile de informații, a decor